Intrarea în Horezu, dinspre Tîrgu Jiu, este o pantă lungă şi lină, printre coline cu iarbă şi meri. E plină Vîlcea de meri în anul acesta, iar merii sînt plini şi ei - spre bucuria cîtorva centre de colectare, care strîng fructele în saci, din ele se extrage sucul şi se trimite în Germania şi în Austria - sau cel puţin aşa spun oamenii locului, oricum nemulţumiţi de preţul oferit şi de resturile care putrezesc pe sub pomi în cantităţi mari. Nici porcii nu le mai mănîncă, domnu' inginer!, mi-a spus un om care s-a lipit de coasta mea în prima zi (în timp ce vizitam casa lui I.G. Duca de la Măldăreşti şi cula anexă prin care mai trecea frumoasa şi inteligenta regină Maria), mi-a zis de cîteva ori dom' profesor, iar apoi m-a avansat la gradul de inginer, care-i suna, pesemne, mai bine. Acest om mi-a explicat apoi şi de ce a căzut comunismul - vezi mai jos - şi mi-a dat sfaturi privind cumpărăturile de toamnă - pe care la rîndu-mi, cu mărinimie, ţi le voi transmite, cititorule. Una peste alta, Vîlcea este un rai. Cînd i-am spus acest lucru PSS Episcopului Irineu, în pacea unui schit construit de Ştefan, unul dintre băieţii lui Constantin Brâncoveanu, s-a uitat la cerul înserat şi mi-a zis că un rai fără apă nu poate exista. Aşa o fi. Nici eu nu mă pricep să spun două lucruri cucernice unul după altul, dar nici apa judeţului nu stă numai în ploi. Pe aici n-a fost seceta din alte părţi, dar loveşte urbanizarea! Am trecut prin oraşul Băbeni. Probabil nu aţi auzit de el, este unul dintre cele mai tinere oraşe ale ţării, la origine o comună relativ răsărită sacrificată pe altarul integrării europene şi a necesităţii, decurgînd de aici ca populaţia rurală să scadă numeric. Şi aşa s-a trezit Băbeniul oraş! Partea proastă este că nu are reţea de canalizare, iar apa e scoasă din vechile puţuri, săpate în pămînt de fîntînarii satului care fu pînă mai ieri. La Mînăstirea Hore