Ce trebuie, ce poate şi ce nu poate face Europa în situaţii de criză, precum războiul din Siria? Nu este pentru întîia oară că analiştii politici formulează, aidoma unei litanii, întrebarea.

Niciunde realitatea nu este atît de necruţător depăşită de necesitate precum la Bruxelles, la Uniunea Europeană. Necruţător dar veridic este şi verdictul cu care editorialistul Michael Stürmer îşi încheie în cotidianul DIE WELT eseul consacrat neputinţei Europei, mai exact, a politicii externe a celor 27, în situaţii de criză. De care, din păcate, lumea nu duce lipsă în ultima vreme. Autorul textului citează un adagiu celebru, rostit de Charles de Gaulle: Războiul dă la iveală lucruri care altminteri ar fi rămas ascunse.

În contextul actual, hîrtia de turnesol care dă la iveală impotenţa Europei este războiul din Siria. Contrastul dintre atenţia cu care privirile şi urechile se îndreaptă spre Washington, Londra, Moscova, dinspre Damasc, Ankara,Tunis ori Cairo şi tăcerea în care se învăluie Bruxelles-ul este izbitor şi dezamăgitor pentru autorul eseului. Dar nu numai pentru el. Căci şi pe coridoarele instituţiilor europene de la Bruxelles, lentoarea şi frustrările se strecoară, generate de o eroare iniţială şi anume debilitatea care din leagăn i-a fost hărăzită aşa numitului Serviciu European pentru Politică Externă. Un serviciu şi nu, cum s-ar fi cuvenit, un minister european de externe avînd în frunte actualmente o înaltă reprezentantă (şi nu un comisar sau un ministru), în persoana baronesei Ashton. Un serviciu a cărui activitate, se plîng unii „insideri”, ar consta în proporţie de 80% din discuţii referitoare la competenţele diverselor funcţii, la ţelurile şi mijloacele necesare spre a le atinge, la ce au de făcut cei 2264 de funcţionari ai „serviciului a cărui organigramă cuprinde lumea, ca într-o plasă.” O plasă ţesută din ajutoare de dezvoltare, fonduri financia