Mic tratat despre de ce nu merg lucrurile în România. Episodul 1: Pseudo-prelegere despre cumplitele nuanţe ale eşecului moralei
A spune că în România lucrurile nu merg e ca şi cum ai anunţa că ai inventat apa caldă şi roata. Replica e atât de „bătătorită" încât, vorba unui amic, „ nu mai e loc de nicio înjurătură nouă"...
Până şi copiii de grădiniţă ştiu, din păcate, că ţara a ajuns pe butuci şi că supravieţuirea presupune doar trei opţiuni: fie taci, înghiţi şi o duci prost, fie furi, minţi şi o duci bine, fie o ştergi spre alte meleaguri, în speranţa că acolo vei avea mai mult noroc.
Şi totuşi. De ce nu merg lucrurile în România?! Cine e de vină? Ce „rotiţe" nu funcţionează?
În ultima vreme, am citit o groază de texte care încearcă să explice fenomenul. Complicat... Însă nişte concluzii tot apar din toată această zbatere, iar cea mai plauzibilă este aceea că toate nenorocirile sunt produse de oameni. „Homo homini lupus" zicea Plaut acum mai bine de 2200 de ani şi zău de s-a schimbat ceva între timp, în afara faptului că lupii au ajuns animale pe cale de dispariţie, iar populaţia umană a crescut de 100 de ori.
Rasa omului-lup. O lume complexă, în care variaţiunile se întrepătrund de multe ori confuziv. Poate tocmai de asta ştiinţa n-a reuşit încă să le pună cap la cap, mai ales că, glumind cinic, Darwin a murit de mult...
Chiar şi aşa, lucrurile încep să se contureze. Cumva după principiul structural al lumini. Adică din combinaţia unor categorii - care ar fi, să zicem, mincinoşii, nechemaţii, beţivii, puturoşii, proştii şi lacomii - rezultă „nuanţele". Cumplite nuanţe, care definesc tragicul eşec al moralei.
Iar concluzia finală e şi mai cumplită. Societatea umană şi-a abandonat „fundaţia". Sistemul nu mai este în slujba individului, ci individul a devenit sclavul sistemului. S-au dus naibii toate cele trei milenii de exper
