Se întâmpla aşa: întrucât cerul se învechea până seara, oamenii scoteau dimineaţa un cer nou din pământ. Acesta şi era rostul fântânilor, îndeosebi al celor cu cumpănă, ciuturile agăţate de lanţuri s-aducă la suprafaţă cerul cel nou. De urcat, urca singur unde îi era locul. Într-o ciutură separată se afla soarele. Gata răsărit. Câteodată se întâmpla ca noi, copiii, care ne potoleam setea direct din ciutură, să bem soare în loc de apă. Nori nu prea apucam din cauza părinţilor noştri. Îi sorbeau ei pe toţi, după care îi vedeai umblând posomorâţi prin sat. Unii ziceau că e de la grijile ce le apăsau pe suflet. Dar era de la nori.
Mai exista un motiv pentru care trebuia schimbat cerul. Vara, ne suiam în vârful unui dud şi, imediat ce se însera, ţuşti cu lingurile asupra Căii Lactee. O leorpăiam toată până în zori. Cum nu prea avea somn, bunica ne arunca bulgări mari de mămăligă de jos, ca să dumicăm. Dar nouă ne plăcea Calea Laptelui goală, fără mămăligă. Dacă nu ne săturam, tăbăram asupra stelelor. Asta o supăra cel mai mult pe bunica. O să vă doară burta, ne striga ea, nu vedeţi că sunt crude? Noi credeam că zice de dude şi înfulecam mai departe. Îi era ciudă că nu-i dădeam şi ei, d-aia striga. Într-o noapte am prins-o cu minciuna.
Ne zgâiam ca proştii după lună, dar luna nu era pe nicăieri. Când ne-am uitat mai bine, dar nu în cer, ci jos, pe pământ, am văzut-o pe bunica murdară de lună la gură. Ce-ai făcut, mamaie? am luat-o noi la rost. Ce să fac? a bâiguit ea. Mâncai o cută de pepene, că mi-era poftă! Dimineaţa, a fost nevoie ca oamenii din sat să caute o lună nouă în toate fântânile de pe câmp. N-au găsit pe nicăieri. Era destul cer în fundul pământului. Cât să ajungă pentru toate zilele pe care le mai aveau oamenii din satul nostru de trăit. Una dintre ciuturi se întorcea din adânc plină ochi cu răsăritul soarelui. După cât înfulecaserăm pest
