Pe 23 decembrie, săptămânalul „L’Express” a publicat un articol despre atitudinea Bisericii Ortodoxe pe parcursul evenimentelor din Decembrie 1989 din România.
În articol a fost citat Michel Kubler, redactor-şef al Departamentului religie al ziarului catolic „La Croix”, care susţine că „pozitia Bisericii Ortodoxe autohtone în timpul regimului comunist s-a manifestat, în cel mai bun caz, printr-o tăcere îngăduitoare sau, în cel mai rău caz, printr-o susţinere, însă rolul ei în Revoluţia Română a fost inexistent”.
Acuzaţia reputatului publicist francez este nedreaptă.
N-am de gând să justific actele de colaboraţionism ale unor ierarhi ortodocşi care s-au făcut preş în faţa tăvălugului comunist. La fel cum nu am de gând să-i scuz pe cei care şi-au turnat colegii pentru cine ştie ce avantaje sau o parohie mai închegată sau un jilţ episcopal.
Nu-l voi condamna însă niciodată pe un deţinut politic pentru faptul că a cedat. Noi n-am trecut prin ce au trecut ei! Dar Iudele care au făcut-o pentru bani şi funcţii trebuie arătate cu degetul!
Revenind la afirmaţia publicistului Kubler, trebuie spus că este nedreaptă pentru simplul motiv că şterge cu buretele câteva decenii de rezistenţă. Nu aminteşte de zecile de episcopi şi miile de preoţi care au înfundat puşcăriile bolşevice. Uită de clerul ucis la Canal, în Zarca de Aiud, şi prezintă Biserica drept o mare amorfă, fără coloană vertebrală, plină de oportunişti care au pactizat cu comunismul imediat. Să presupunem că Michel Kubler nu a avut la dispoziţie cercetările făcute de Adrian Petcu, George Enache sau pr. Adrian Gabor. Avea însă la îndemână - şi mi-e greu de crezut că nu ştia de ea - revista „Catacombes”, editată din 1971 de Sergiu Grossu la Paris. De „Biserica tăcerii”…
Articolul în sine conţine şi lucruri de bun-simţ, dar deranjant este că pr
