Săptămînalul german „Der Spiegel” editează periodic dosare tematice (Istorie, Ştiinţă, Educaţie, Cultură) care adună laolaltă informaţii şi comentarii de actualitate pentru fiecare domeniu în parte.

Mi-a căzut de curînd în mînă un asemenea dosar („Wissen”, nr.2 / 2013), intitulat „Credinţa mea. În căutarea unui adevăr mai înalt”. Autorii îşi propun să expună şi să analizeze prezenţa feluritelor religii ale lumii pe teritoriul german: statistici, interviuri, rezumate doctrinare, ecouri publice. De la confesiunile majoritare (catolicism şi protestantism) pînă la islamul aflat în creştere, la budism, hinduism, iudaism, ezoterisme la modă şi secte de tot soiul, nimic nu este lăsat deoparte. Cu o singură excepţie: creştinismul ortodox.

În Germania trăiesc, totuşi, cca 1,5 milioane de ortodocşi (de origine rusească, sîrbească, românească, bulgărească etc.), ceea ce înseamnă aproximativ 1,7 % din populaţia ţării. Numărul musulmanilor este mai mare (4 %), dar budiştii, hinduşii şi aparţinătorii iudaismului luaţi împreună nu acoperă decît cam a treia parte din numărul total al ortodocşilor. Aşa stînd lucrurile, mărturia, faptele şi instituţiile ortodoxe nu puteau lipsi din exerciţiul statistic şi analitic al compactului dosar realizat de prestigioasa publicaţie de la Hamburg. Şi totuşi, ei nu există. Adepţii lui Osho, „piramida energetică Horus”, şamanii, cercurile de medicină alternativă şi o mulţime de alte „orientări spirituale” sunt luate în seamă cu acribie, dar experienţa creştinismului răsăritean rămîne în afara dezbaterii. Nu spun asta ca să încurajez auto-victimizarea pe care o practicăm, de regulă, cu un amestec de milogeală provincială şi orgoliu balcanic. Semnalez, doar, o lacună de ordin ştiinţific (greu de înţeles cînd e vorba de un periodic nemţesc), dar şi una legată de structura mentalităţilor. Nu cred nicio clipă că autorii germani se fac vinovaţ