Lari Georgiescu nu e Giselle. Un lucru e sigur descumpănitor şi sare în ochi din prima pe această listă de nominalizări pentru premiile Uniter. Cum poate figura Lari Giorgiescu, altminteri un actor foarte merituos, la categoria cel mai bun actor, pentru prestaţia sa din spectacolul de teatru coregrafic „D-ale noastre”?

El se detaşează, aici e adevărat, şi ia aplauze într-un moment excepţional în care ilustrează prin dans de la o tribună imaginară, demagogia caţavencilor. Dar în rest se integrează bine mersi în ansamblul orchestrat ce-i drept admirabil de Gigi Căciuleanu, mai plusând pe ici pe acolo, dar în nici un caz ca solist.

Lari nu e aici nici Giselle din cunoscutul balet, nici altă figură celebră din lumea dansului. Partitura lui nu e solistică. Mi se pare, apoi, mal-hộnette pentru întregul ansamblul de tineri care funcţionează ca ceasul în acest spectacol să-l scoţi doi sau mai mulţi paşi în faţă pe acest tânăr, repet, merituos.

Această confuzie regretabilă face să ne întrebăm pe mai departe dacă putem amesteca chiar aşa lucrurile. Mai ales că nici cu categoria la care e nominalizat D-ale noastre nu stăm mai bine. Fiindcă oricât s-ar revendica astăzi teatrul de la dansul contemporan şi invers, în tendinţa de a exploata corporalitatea actorului, nu putem pune totuşi un spectacol de acest gen având la bază un libret ad hoc minimal şi o coregrafie specifică lângă altele de text, chiar şi când sinteza audio- vizuală e preponderentă.

(Când Festivalul de teatru, de exemplu, şi-a îndreptat atenţia spre astfel de spectacole din lumea largă a creat o secţiune separată.) Personal, l-aş fi preferat lui D-ale noastre la categoria Cel mai bun spectacol, pe Două loturi, un spectacol cultivat, rafinat, inovator cu un mesaj de idei de o mare bogăţie şi actualitate. Şi care dincolo de orice e Teatru.

Un derapaj de la teoria ge