Mâine vor fi douăzeci de ani de când est-germanii au auzit la televizor că pot trece în Berlinul Occidental fără să fie împuşcaţi şi zidul a fost dărâmat de mulţimea ca un vapor căruia îi bate în pânze vântul schimbării. Peter Fechter a murit şi a fost liber. Avea 18 ani şi mâinile mari, cum au muncitorii în construcţii.  Era - ironie a unui destin de personaj tragic - zidar. Pe 17 august 1962, în ultima zi a vieţii sale scurte, a încercat să treacă dincolo de Zidul Berlinului, bariera care spintecase lumea. Dacă ar fi reuşit, în urma lui ar fi rămas marea închisoare comunistă, lungă de la Vladivostok la Berlin. A fost împuşcat lângă zid. Corpul său chircit de durere, ca un fetus avortat de o istorie absurdă, dăinuieşte într-o fotografie alb-negru. Peter Fechter a căzut la graniţa dintre comunism şi restul.

Prietenul său Helmut Kulbeik, cu care a început să escaladeze Zidul Berlinului, a trăit, a ajuns în RFG şi s-a pierdut, ca o fantomă cu sufletul amputat. Împuşcat de grănicerii est-germani, Fechter a sângerat până la capăt şi a strigat, fără ecou, după ajutor. Prietenul Kulbeik nu s-a întors. Gărzile vest-germane l-au văzut pe Fechter murind şi n-au făcut nimic. În trupul lui s-au găsit douăzeci şi unu de gloanţe. Mai târziu, est-germanii i-au ridicat cadavrul golit de sânge şi l-au târât înapoi printre oamenii noi. „Nu eram criminali, şi noi eram la fel de speriaţi“, a spus, peste decenii, la proces, unul dintre grăniceri.

Zidul Berlinului a fost construit peste o şină veche de tramvai. O bucată vizibilă şi hidoasă din Cortina de Fier. RDG-iştii care reuşeau să dispară în Vest erau declaraţi nebuni, căci ce om întreg la minte ar fi ales să fugă din raiul socialist? Libertatea începea cu o bornă cosmpolită: „Café Adler“. Era primul lucru normal pe care îl întâlneai dincolo de comunism. Mâine vor fi douăzeci de ani de când est-germanii a