Povestea lui Vasile Nicolcioiu e o lecţie de viaţă nu doar spectaculoasă, ci şi îngrozitor de dureroasă. În decembrie 1989 era şef al Protocolului de Partid şi de Stat. Se înfiripase în puterea comunistă încă din anii ’50, pe când era student. A urcat treaptă cu treaptă, iar din 1983 conducea Protocolul lui Ceauşescu.
Marea Răsturnare din 22 decembrie l-a găsit – mic dezertor al marilor clipe istorice – la ferestrele Palatului de vizavi, privind cu emoţie cum îşi ia zborul elicopterul prezidenţial. Adio, tovarăşe Nicolae Ceauşescu! Adio, tovarăşă Elena Ceauşescu!
Dar Tovarăşul şi Tovarăşa nu-i mai citeau gândurile, nu-i mai auzeau bătăile inimii. Erau prea speriaţi ca să se mai gândească la necazurile altora.
Lui Vasile Nicolcioiu i-au fost suficiente câteva ore să se dea cu noul regim. Nu-l deranja că în jurul său se vorbea despre „odiosul dictator şi sinistra sa consoartă“. El, şeful de la Protocol, putea fi folositor şi noii puteri. Mai ales că-l cunoştea pe Ion Iliescu de vreo treizeci de ani...
Prima lecţie: Ion Iliescu l-a folosit pe Nicolcioiu în acel decembrie periculos, eliberator şi însângerat, iar de Anul Nou l-a trimis la plimbare: nu te mai pot ţine, fac scandal revoluţionarii...
A doua lecţie: câţiva ani mai târziu, soţia şi fiul lui Vasile Nicolcioiu l-au batjocorit ca pe hoţii de cai şi, în final, l-au aruncat în stradă. Nu mai era bun, pentru că nu mai „producea“. Devenise un obiect nefolositor, care mai mult îi încurca prin casă. Cât timp fusese mare grangur comunist, era altceva: avea bani, călătorea „cu Şefu’“ peste tot în lume, aducea produse la care alţii nici nu visau... trai, nineacă, pe banii babacului!
Când „babacul“ a devenit neputincios, pe uşa apartamentului său – din care încă nu fusese alungat – au apărut două cuvinte grele, scrise cu vopsea: „Moarte lac