Lipsa siguranţei locului de muncă pe timp de recesiune a favorizat apariţia unor comportamente nocive ale angajaţilor. Unii se implică atât de mult încât devin workaholici.

„Întotdeauna mi-a plăcut meseria mea, dar după ce la serviciu au început să se facă disponibilizări, în urmă cu mai bine de doi ani, am încercat să fac totul pentru a-mi îndeplini toate sarcinile. De multe ori stăteam peste program şi obsesia pentru ca totul să fie perfect şi să nu apară reproşuri mi-a prelungit orarul chiar şi în weekend", îşi începe povestea Andrei (34 de ani), consultant într-o companie cu sediul în Capitală.

Tânărul spune că, pe nesimţite, a ajuns să fie tot mai dependent de munca sa. Nu mai ieşea în oraş cu prietenii, nu mai avea timp să-şi viziteze familia, refuza chiar să-şi ia concediu, iar la birou nu delega nicio sarcină. „Începusem să cred că nimeni nu poate face ce fac eu, iar când mă opream din muncă de oboseală, mă simţeam vinovat", mai spune tânărul. El crede că probabil ar fi continuat cu ritmul anormal de a munci până s-ar fi îmbolnăvit grav din cauza epuizării, dacă nu ar fi intervenit sora lui. Aceasta l-a convins să meargă la un psiholog. Astfel, Andrei a aflat că este workaholic.

Cel care a introdus acest concept în literatura de specialitate a fost Wayne Oates, în anul 1971. El definea workaholismul ca „nevoia incontrolabilă de a munci, ducând la perturbaţii în planul vieţii psihice, familiale şi al funcţionării sociale". Astfel, psihologii sunt de părere că grija permantă legată de sarcinile de serviciu şi neglijarea familiei poate aduce grave dezechilibre în viaţa unui dependent.

Când plăcerea devine obsesie

„Este posibil ca o persoană să fie atât de preocupată de muncă, încât să nu-şi aloce timp şi energie pentru familie sau prieteni, fiind perceput de ceilalţi ca insensibil. Tensiunea şi stresul pot cont