Cu mult înaintea CD-urilor şi a formatelor audio de astăzi, în care sute de albume sunt îngrămădite în aparate minuscule, au existat discurile de vinil. Pentru mulţi iubitori de muzică, o bună parte a tinereţii s-a dus printre pârâituri şi salturi necontrolate ale acelor de pick-up.

Primul a fost albumul „Rubber Soul“, al celor de la Beatles. Şi-mi amintesc perfect cum arăta şi cum se simţea la mână, deşi asta se întâmpla cu aproape trei decenii în urmă. Tata l-a scos din învelitoarea ruptă în partea de sus, l-a pus la pick-up şi a fixat acul pe prima striaţie a plăcii. Şi ăsta avea să fie primul vinil ascultat vreodată. Au urmat ani de rulat încontinuu, timp în care gaura învelitorii s-a tot lăţit şi lăţit, fiind lipită, în final, într-o încercare disperată de salvare, cu nişte scoci de culoarea galbenă. Ordinea pieselor era aşa: pe faţa A erau „Drive My Car“, „Norwegian Wood“, „You Won’t See Me“, „Nowhere Man“, „Think for Yourself“, „The Word“ şi „Michelle“. Pe faţa B urmau: „What Goes On“, „Girl“, „I’m Looking Through You“, „In My Life“, „Wait“, „If I Needed Someone“ şi „Run for Your Life“.

A fost primul vinil din viaţa mea. Au urmat multe altele, dar „Rubber Soul“ nu e doar un disc de pickup, ci o poveste în sine. Extrem de apreciatul şi influentul DJ britanic John Peel povestea, la un moment dat: „Cineva încerca să mă convingă că CD-urile sunt mai bune decât vinilul, pentru că nu au zgomotul de suprafaţă. I-am spus, «Ascultă, frate, viaţa are zgomot de suprafaţ㻓. Cam asta a însemnat primul vinil ascultat: zgomotul de suprafaţă şi viaţa ce-l produce, muzica împrăştiindu-se dintr-o mişcare circulară, o placă neagră, sub care se ascundeau 35 de minute de perfecţiune muzicală.

Muzica din genţile mari

Cine s-ar fi gândit, la acel moment, că vinilurile vor ajunge nişte simple obiecte de colecţie? Cine ar fi putut să prevadă apariţia unui dis