N-o să găsiţi nicăieri o hârtie pe care să scrie: Certificăm prin prezenta că domnul sau doamna cutare se îndeletniceşte cu ţuţăritul. Ceea ce este profund nedrept pentru îndeletnicirea în cauză. O întâlnim şi la alţii, dar n-a cunoscut niciunde o asemenea înflorire ca la noi. Dacă ne-am lua după fonetică, am crede că face parte din aceeaşi familie cu oieritul, stupăritul, îmblăcitul, însă n-are nimic în comun cu ele. Rudele ei bune sunt, şi nu doar din punct de vedere fonetic, slugăritul, mânăritul, arvunitul, cumetritul, potcovitul. Vorba unui jurnalist celebru, să ne lămurim. Întrucât trăim în România, unde regula cea mai importantă este să nu dai nici un fel de importanţă regulilor, o vom lua în sens invers. Vom începe cu sfârşitul, adică. Nu sfârşitul ţuţăritului. Aşa ceva nu există. Ţuţăritul are viaţă veşnică. Vorbim, ca să fim bine înţeleşi, de cel autohton. Acestuia îi prieşte de minune aici. S-a legat cu rădăcini adânci de spaţiul mioritic, deal, valea ălora de insistă să răzbească prin eforturi proprii, deal, valea oricui ţine să facă pe deşteptul. Se simte, ce mai tura-vura, ca la el acasă ţuţăritul pe meleagurile noastre.
Cel ce purcede pe calea anevoioasă, dar plină de satisfacţii a ţuţăritului, trebuie să dea dovadă de mult curaj. În primul rând, curajul de a nu sta niciodată în poziţie verticală. Apoi, curajul de a spune mereu da. După aia, curajul de a te gudura tot timpul. şi, în fine, curajul de a te uita seara în oglindă fără să scuipi. Cine se dedică ţuţăritului devine în mod automat ţuţăr. Nu poţi fi ţuţăr decât în raport cu cineva. Ţuţăritul constă în arta sau ştiinţa (aici părerile specialiştilor sunt împărţite) de-a-l ţuţări pe cel ce te-a acceptat, din raţiuni numai de el ştiute, ca ţuţăr. Deşi aspră (limba ţuţărului poate face mărturisiri complete în acest sens), calea ţuţăritului duce totdeauna la izbândă. O izbândă dulce la car