După ani buni în care eşecul a făcut parte integrantă din sportul românesc, ne-am trezit în faţa unui paradox: habar n-avem să gestionăm succesele istorice, precum cel înregistrat de Oltchim Râmnicu Vâlcea la handbal feminin.
Nu este vorba doar de suporteri. Din păcate, m-am lămurit de mult că aceştia nu-şi amintesc drumul spre centrele diferitelor oraşe decât în cazul unei calificări în vreo optime de finală rătăcită a vreunei echipe de fotbal. Nu este vorba doar de marile firme din ţară sau de aiurea care, în condiţii normale, le-ar fi umplut de oferte publicitare şi, implicit de bani, pe aceste adevărate eroine ale sportului românesc. E vorba chiar şi de oficialii implicaţi în bunul mers al treburilor la acest club care şi-a câştigat dreptul de a rămâne pe veci în istoria de aur a sportului românesc. Indiferent de rezultatul dublei manşe cu Viborg.
Mai puţin de trei săptămâni ne despart de cel mai important meci disputat în România în ultimul deceniu, returul finalei Ligii Campionilor, şi nimeni nu are răspuns la două întrebări extrem de simple: cât costă biletele şi de unde se pot cumpăra? Întrebări fireşti, puse de suporterii din întreaga ţară, care şi-ar dori să se numere printre cei 6.000 de fani care le vor încuraja pe vâlcence la returul din Sala Polivalentă. Numai că, stupoare, deocamdată nimeni nu ştie nimic. Nici în legătură cu numărul biletelor, nici în legătură cu preţul lor, nici în legătură cu modalităţile de achiziţionare.
Pare că toată lumea a fost luată prin suprindere de finală şi de faptul că meciul se va disputa în sala „Ioan Kunst Ghermănescu" din Bucureşti! Deşi, încă de la începutul competiţiei, ştiam că acesta e singurul loc din România în care se poate organiza un astfel de meci de handbal. Pentru că, din păcate, e singura sală din ţară care corespunde normelor impuse de Federaţia Europeană.
Şi atunci, de ce a trebuit
