În urmă cu mai bine de doi primeam de la criticul Ion Cocora, convertit în anii din urmă la profesia de editor, un volum de teatru semnat de actorul Liviu Lucaci de la Teatrul Naţional din Bucureşti, volum intitulat Marusia (Editura Palimpsest).
L-am citit, multe dintre piesele cuprinse între copertele cărţii mi-au plăcut, drept pentru care am scris despre ele în nr. 11-12/2011 al revistei Teatrul azi.
Evidenţiam în respectiva cronică numeroase calităţi ale scrisului pentru teatru al lui Liviu Lucaci. Prima şi cea mai importantă mi se părea a fi apetenţa acestuia pentru conflict. Spuneam atunci că Liviu Lucaci ştie să creeze replici frumoase, e stăpân pe cuvânt, nu neglijează metafora, o amestecă inteligent cu realismul situaţiilor, chiar atunci când scrie texte îndatorate unui science fiction bine temperat, aşa cum era cazul unei piese intitulate Cinci rendez-vous-urimortale. Dar, subliniam, nu neapărat cu aceleaşi cuvinte ca acum, şi că dramaturgul nu neglijează niciodată povestea, e conştient că într-un text de teatru trebuie să fie obligatoriu vorba despre ceva, un ceva, fireşte, deloc terre à terre, un ceva însoţit ori marcat de conotaţii simbolice şi aceasta deoarece rostul ultim al literaturii dramatice e acela de a fi reprezentată pe scenă. Şi că odată reprezentată, odată devenită spectacol, piesa de teatru trebuie să îi dăruiască spectatorului nu numai cuvinte frumoase, nu doar emoţia, nu numai interogaţia, ci şi bucuria împărtăşirii unor idei şi a unor sensuri.
Mai concret spus, piesa convertită şi îmbogăţită prin spectacol are datoria să îi rezerve privitorului şi privilegiul ca, odată ieşit din sală, să îi poată relata unui eventual interlocutor ceea ce se cheamă subiect. În fine, concludeam că scrisul nu e pentru binecunoscutul actor doar un violon d’Ingres, ci poate deveni cu puţin noroc certitudine.
Puţinul noroc la care făceam