Canadiene, iar (1) Nu-nseamnă nimic special, evident. Pe 11 septembrie a.c. am luat drumul spre Montréal, dar nu mai înainte de a vedea, la ora dimineţii, shop-urile aeroportului Otopeni cu grilajele trase - semn că iar au eşuat licitaţiile. Nu înseamnă nimic, în afara imposibilităţii de a te sustrage întrebărilor pe care, la drept vorbind, le-ai pune şi tu: toată lumea te întreabă de ce era musai tocmai în acea zi. Nimic, în afara faptului că majoritatea cunoştinţelor - altfel oameni serioşi - te întreabă dacă e adevărat că biletul de avion a costat un dolar (atît de des, încît ajunge să-ţi pară rău că nu e adevărat). Nimic, în afara gîndului belicos şi, desigur, nedrept, pe care-l cugeţi în tranzitul de la Viena, cînd auzi în spatele tău hambaharalham bambaralharam, un grup de patru arabi veseli şi guralivi care se pregătesc să ia şi ei acelaşi avion - şi mai ales cînd îţi dai seama că nu eşti tocmai singurul care-i priveşte cu ceva atenţie. Ne-am schizofrenizat cu toţii şi nu vrem s-o recunoaştem. Altfel, banalitatea cea mai deplină. Pe avion, stwardesele austriece - cu bluzoane şi ciorapi roşii - sînt mai darnice la bere ca altădată şi te gîndeşti dacă e în legătură cu media lor de vîrstă, parcă ceva mai lăsată la vale. Ajuns la destinaţie, citeşti a doua zi în ziare că unele companii americane au angajat pentru o săptămînă foste însoţitoare de zbor mai coapte, unele retrase din activitate, tocmai pentru a sugera subliminal pasagerilor că nu se cade cu avionul chiar toată ziua; plus că - spun experţii - în situaţii de criză emoţională vocea unei femei în vîrstă (mama din subconştient) este mai liniştitoare pentru un bărbat decît lugulugul iubitei, gînguritul logodnicei sau glasul soţiei. În răstimpul dintre beri, te uiţi la filme (nici unul de acţiune în program) şi te întrebi ce-ar spune a.l.ş. sau Gorzo dacă ar vedea, timp de nouă ore, un film animat pro