- Ştii ce-ar trebui la noi? O tiranie ca în Rusia…» Ironia lui Caragiale rămâne, şi azi, la fel de… ameninţătoare.
Recentele violenţe din Africa de Nord, haosul şi lupta populaţiei, amestecul grupărilor religioase, implicarea puterilor occidentale, vorbăraia ridicolă a FMI, toate ar trebui să ne întoarcă privirea către România. Şi la noi, populaţia a ajuns la capătul răbdării. Dar, în răspăr, fără niciun regret, e dispusă să-şi depună destinul în mâinile unui eliberator. Oricare ar fi ăla. Poporul s-a săturat, literalmente, să ia hotărâri care nu rezolvă nimic. Percepţia generală (şi corectă) e că, odată cu corupţia, cresc şi sărăcia, şi nedreptatea. Că aşa nu se mai poate şi că democraţia autohtonă e un mare fâs! Omul simplu nu mai vrea decât să muncească altcineva, oricine, pentru el. Că l-o chema Ceauşescu sau Băsescu, îi e indiferent. Talpa ţării a obosit. România prezintă sindromul recăderii bolnavului de cancer, după remisiune. Căderea e cu atât mai teribilă, cu cât speranţa însănătoşirii fusese mai vie.
Psihologi subtili au observat că „eliberarea" cetăţeanului de constrângeri, reînvestirea lui cu dreptul şi obligaţia de a alege de capul lui, departe de a-i aduce fericirea, l-au scufundat într-o neagră disperare. Libertatea are reguli şi se învaţă - şi este împovărătoare, nevrozantă, atunci când individul trebuie să decidă acolo unde nu se pricepe. Nu numai „prostimea" păţeşte aşa. Academicieni, doctori, ingineri, odată scoşi din domeniul lor de competenţă, sunt la fel de neputincioşi precum oligofrenul ademenit cu o acadea. O societate modernă şi bogată, diversificată şi îmbârligată - şi, mai presus de toate, eficientă - se bazează pe încredere. Am încredere că mecanicul îmi va monta bine volanul, că brutarul va amesteca făina de grâu curat, iar doctorul mă va trata de o boală reală - toţi au competenţele necesare. În schimb, le voi oferi un artic