(nu-i un caz, ci o specie) Ca să scap de gîndul că voi comite o indiscreţie, mă grăbesc să încep. Prin iunie 1996, revenit în ţară de la studii, eram lovit de acea dezorientare în egală măsură sinceră şi snoabă ce se instalează în creierul majorităţii celor întorşi. Mă îmbrăţişase soţia, mă aclamaseră prietenii, iar cîinele părinţilor mă recunoscuse odiseic din prima; numai maşina de scris nu mă mai cunoştea. Şi adevărul e că şi eu mă înstrăinasem de ea; seară de seară, în cea ţară departe, îmi dădusem întîlnire cu un computer, astfel încît maşinuţa mea, cumpărată cu sudori în palme dintr-un third hand de prin Olanda, mi se părea a fi o chintesenţă a regresiei. Am dat să scriu o frază - parcă-i smulgeam cuvintele cu forţa; am dat să pun o virgulă - ea mi-a pus punct. Şi, la capătul unei săptămîni de tatonări şi respingeri, iată-mă lucrînd într-o sală a Universităţii, în faţa unui computer. Era o zi însorită, spre prînz. Era un computer bătrîior, fără litere româneşti, cu memoria aplecată spre senilizare, venit odată cu ceva donaţii. Era o sală mică, vecină cu alta mai mare, spre care aveam o uşă întredeschisă. Şi cînd mi-era scrisul mai dulce, în sala mare învecinată aud animaţie: vreo 15-20 de străini cărora, din capul unei mese lungi, dl Alexandru Athanasiu tocmai se pregătea să le ţină o conferinţă pe englezeşte. Întreb pe şoptite dacă incomodez şi mi se face, cu amabilitate, semn că nu. Dau să închid uşa - nu era posibil, din cauza unor cabluri electrice. Astfel că în cele două ore următoare murmurul tastaturii mele a avut drept ecou vocea convingătoare a fostului PAChist de alături, explicîndu-le oaspeţilor cum stă treaba cu România. Şi le explica, realmente, bine. Chit că nu eram neapărat atent la ce se spunea dincolo, tot îmi ajungeau la urechi idei cu miez, parabole meşteşugite şi demne trucuri retorice. Mare succes la auditoriu aveau pişcăturile din r