Într-un recent editorial, omul de afaceri Dinu Patriciu - era să scriu colegul de breaslă, datorită constanţei cu care publică - se îndoia de viitorul Uniunii Europene, dar şi de vigoarea monedei euro.
Deşi ideea nu este nouă, ea merită discutată. Euroscepticismul este în creştere, ca urmare a taifunului economic care a lovit bătrânul continent. Rând pe rând, ţări aparent prospere au căzut precum cărţile de joc sub loviturile nimicitoare ale crizei. Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia abia mai răsuflă, iar instituţiile financiare europene abia fac faţă să acopere găurile din economiile ţărilor membre. Planul de extindere a Uniunii este îngheţat, nici nu se mai pune problema primirii unor noi membri, dar şi statele tradiţional pro-UE se întreabă dacă această construcţie mai este valabilă. Iniţial, euroscepticismul se manifesta din dorinţa de a păstra suveranitatea şi identitatea naţiunilor europene, în loc de a se crea un stat federal european. Aceste temeri au fost treptat-treptat înlăturate, Uniunea Europeană garantând multiculturalisul, dar şi specificul naţional al fiecărei ţări.
Dintr-un bau-bau, Uniunea Europeană începuse să devină credibilă exact când a fost zguduită de criză. De data acesta, euroscepticismul a devenit de factură ecnomică. Nu discut argumentele lui Dinu Patriciu pentru că, în general, sunt corecte. Ele sunt, de fapt, o continuare a discuţiilor din Marea Britanie încă din anii ’80, când în Citz, centrul financiar al Londrei, se purtau discuţii competente pe această temă. Pe mine, ca român, la ora actuală mă interesează pragmatic de ce nu putem accesa fondurile europene. De ce România a absorbit, până la finele anului trecut, 1,9 miliarde euro din fondurile structurale puse la dispoziţie de UE, cu excepţia agriculturii, reprezentând doar 10% din totalul disponibil în programul 2007-2013. Suntem, conform datelor oficiale o
