Când un lider aruncă societăţii ciozvârta legăturii lui cu poporul, e clar că ceva e şubred.
La Congresul al XIV-lea al PCR, Ceauşescu ţine un discurs de cinci ore, ovaţionat în picioare de 67 de ori de cei 3.308 delegaţi. El respinge situaţia creată în Europa de Est, unde, rând pe rând, regimurile comuniste se prăbuşeau ca nişte piese de domino. Gorbaciov şi Bush se pregăteau să se întâlnească la Malta. Nu, cum credea Ceauşescu, să-i ia capul - era o piesă prea mică în acest angrenaj -, ci ca să discute situaţia critică din Germania, unde se punea chestiunea reunificării. Provocarea consta în a trece prin acest pasaj istoric turbulent fără să se intre într-o perioadă de haos, imprevizibilă şi aducătoare de mari incertitudini. Menţinerea „prăbuşirii regimurilor comuniste" şi amenajarea „noii ordini" erau grija liderilor celor două supraputeri. Numai Ceauşescu părea că trăieşte în altă epocă, în cu totul altă lume. Părea că nu vede şi nu aude că piesa de teatru în care jucase, şi care-l făcuse mare, ajunsese la ultimul act. Fără Războiul Rece, fără căderea României în sfera de influenţă a URSS, fără prezenţa Armatei Roşii în inima Europei, un personaj ca el,
semianalfabet, fără meserie, nu ar fi ajuns şef de stat. Ar fi rămas un umil lumpenproletar printr-o mahala a Bucureştiului. Această împrejurare îi scăpa. Credea sincer că se afla acolo sus, ca jupân a 22 de milioane de oameni, datorită geniului său carpatin, „patriotismului fierbinte" şi faptului că îl iubeau „masele largi populare". A trăit cu iluzia asta până de Crăciun 1989, când a fost făcut sită de un pluton de execuţie, după ce fusese înlăturat de la putere de revoluţie şi părăsit urgent de toţi ai lui. Contactul cu realitatea a fost pentru dictator extrem de dur.
Halucinaţia s-a văzut în discursul său de la congres, unde avertizează asupra „pericolelor capitalismului" caracterizat pr
