Totul a început pe la mijlocul verii. Îi plăcuse un articol de-al meu din Jurnalul Naţional şi mi-a transmis, printr-un prieten comun, că-mi mulţumeşte. De fapt, începutul fusese mai de mult. În anii în care îl învăţam la şcoală. Atunci îi citisem cărţile, descoperind că lumea acestora seamănă în mare măsură cu lumea din satul meu. Eram din locuri diferite, dar din aceeaşi lume.
Eram născuţi în ani diferiţi, dar în acelaşi secol. El avea vârsta părinţilor mei, dar mi se părea că visăm aproape la fel, chiar dacă visurile lui erau ale unui scriitor intrat în manualele de şcoală, iar ale mele ale unui copil care visa să ajungă scriitor. Pe urmă eu m-am grăbit să cresc. Se scurtase, deşi ne păstraserăm anii de naştere, distanţa dintre vârstele noastre. Se scurtase şi distanţa fizică dintre noi.
Trăiam în acelaşi oraş. Aproape pe aceeaşi stradă. Într-o zi, parcă anul trecut, am auzit că este bolnav. L-am căutat cu privirea prin locurile unde îl întâlnisem în câteva rânduri, dar nu l-am găsit. Umbla pe străzi, cu chipul şi paşii săi, o mare absenţă. Atunci a început să se întoarcă în mine nevoia de a şti ce-i mai fac visurile. Şi-am aflat că doar omul este bolnav, visurile îi erau neschimbate, mergeau tefere înainte.
A venit apoi mijlocul verii trecute, când el mi-a mulţumit din spitalul în care era internat. Nu mi se mai întâmplase niciodată să primesc mulţumiri pentru ceea ce scrisesem. M-am gândit că s-ar cuveni să-l sun. Şi l-am sunat. S-a bucurat când i-am spus cine sunt şi mi-a mulţumit din nou. După câteva zile i-am dat iarăşi telefon. Ce m-o fi apucat nu ştiu, dar i-am spus că aş fi dispus, fără să ştiu cât mai am de trăit, să iau câţiva ani din viaţa mea şi să i-i dau dumnealui.
Nu fiindcă l-aş fi simţit în pericol, ci din dorinţa nesăbuită de a ne raporta în mod egal la viitor. El a râs, după care mi-a spus că-mi ap