În ultima producţie regizată de tandemul mogulo-prezidenţial, maeştrii scenarişti nu apelează la poante, ci la caterincă.
Aplauze pentru ideea revoluţionară: deşi, după toate datele, asistăm la o comedie, hazul e înlocuit de lovituri repetate aplicate sub centură. Şi, chiar dacă doare al dracului de tare, majoritatea continuă, din ipocrizie, să râdă. În mod normal, mulţi ar trebui să-şi tragă un glonţ în cap. Istoria ne învaţă însă că, aici, onoarea şi bunul-simţ sunt extrem de păguboase. Deci, nu tocmai populare.
Suntem vechi. Înainte de revoluţie, în timp ce oamenii se hlizeau pe întuneric, inventând, pe post de rezistenţă, bancuri despre idioţeniile ceauşismului, Gheorghe Ursu era bătut bestial prin puşcării, Vasile Paraschiv făcea turul spitatelor de psihiatrie, iar Dorin Tudoran trăia cu ameninţarea unui dosar penal pentru îndrăzneala de a remarca dezastrul social produs de dictatură. Ursu a murit în noiembrie 1985, din cauza loviturilor primite. Paraschiv a supravieţuit şi a aflat, la începutul acestui an, chiar de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că suferinţa sa este egală cu zero. Nicio despăgubire. Lui Tudoran i s-a permis în 1985, după aproape un deceniu de urmărire informativă, să emigreze. Astăzi, poetul e etichetat ca fiind "omul lui Felix", iar disidenţa sa aruncată într-un colţ al memoriei colective, acolo unde toţi îşi imaginează că au combătut straşnic şi au suferit pe măsură. În rest, oamenii au continuat să râdă. Era o comedie bună, cu Suzana Gâdea şi Emil Bobu, deşi frigul nu prea ţinea de foame şi nici foamea nu încălzea prea tare la gândul că se achita datoria externă.
"Lasă, bă, ce-a fost a fost. Să privim spre viitor, nu spre trecut." Cu optimismul ăsta de tot hazul s-a construit comedia democratică în ultimii douăzeci de ani. Aşa au dispărut şi comunismul, şi Securitatea. Tot aşa s-a scris o minune de
