(de cad gemenii, suferă şi fraţii) Fraţii "cămătari" sau Genică Boerică, n-am nici o îndoială, erau nişte tipi foarte de treabă cu cei apropiaţi lor. Empatici, înţelegători, inevitabil optimişti şi gata să ofere o îmbărbătare - cu alte cuvinte, oameni dintre oameni ca ei şi pentru oameni ca ei! Inşi cu simţul relaţiei - cîtă vreme nodurile reţelei gravitau în jurul lor - şi cu simţul ierarhiei - cîtă vreme se aflau la vîrf -, aceştia erau genul de personaje care pentru o rudă, un client sau un prieten n-ar fi pregetat să pună o vorbă bună pe lîngă autorităţi cu preţul mic sau să scoată din portofel o sută de euro pentru cel care le-ar fi cerut-o, prefaţînd jalba cu o plecăciune. Produse ale haosului pe scara de valori a trecutului recent, îmi imaginez că aceşti suzerani ai periferiilor luptau din greu mai ales cu propriile lor complexe; din clipa în care au băgat de seamă că banii sînt capabili să te scoată din orice marginalizare, din ziua în care au văzut că jumătate din hartiştii de la televizor sînt dispuşi, pentru un preţ oarecare, să-ţi vină în curte şi să-ţi ciugulească din palmă, atunci singura problemă a menţinerii statutului a fost procurarea de bani. Începutul a fost relativ uşor, dar rămînerea pe valul criminalităţii le-a pus probleme. Nici fraţii şi nici Boerică n-ar fi bănuit vreo clipă că povestea planetară a lui 11 septembrie va avea în veci vreo legătură cu ei. Pentru că lecţia românească a complicităţii li se părea ştiută pe de rost, pentru că preţul de cumpărare a oricărui adversar şi a oricărei indulgenţe li se părea a fi fixat în chiar propria lor sufragerie, aceşti don -i de cartier - caricaturi animate ale oamenilor grei din mafia siciliană de altădată - au fost luaţi pe sus nu de agenţii secţiei de poliţie din colţ (pe care-i cunoşteau relativ bine), ci de un jandarm fără chip şi nume precis, despre care mare habar n-aveau. Le place, nu