Uneori mă apucă aşa iritarea pe diferite teme. Azi mi s-a pus pata pe oamenii care comentează fără să se afle în temă şi pe cei care-i ascultă şi iau de bună tot ce aud din diferite surse.

De când eşti mic, eşti învăţat să o asculţi pe mama, că ea ştie mai bine ce trebuie să faci tu şi ce nu. Apoi, mergi în şcoală, unde eşti învăţat să memorezi şi să reciţi, niciodată să gândeşti. Totul se agravează pe măsură ce ajungi la facultate. Acolo, deşi ţi se cere părerea uneori, ai un set definit de răspunsuri pe care poţi să le ai. Dacă ai şi “norocul” ca apoi să lucrezi într-o companie în care orice idee nouă de-a ta este întâmpinată cu “da, e foarte bună, dar nu se poate” sau în care trebuie să execuţi ordine fără să te întrebi de ce faci aşa, eşti aranjat, cel puţin jumătate din timpul tău se va scurge încercând să faci ce vor alţii şi cum zic alţii. Dar de ce?

Cel mai valoros lucru pe care l-am învăţat în facultate este să mă întreb de ce se întâmplă anumite fenomene. Am avut un profesor de cercetări de marketing (pe care o consider o materie destul de tehnică şi fixă ca metode) care ne prezenta o metodă de cercetare şi ne întreba apoi de ce nu e bună. Şi de la el am învăţat că nimic nu e bun mereu, nici ceva care a fost redactat de nişte oameni cu multa experienţă şi cunoştinţe. Şi atunci de ce ascultăm atâţi falşi experţi?

În meseria mea, mă lovesc de diferite „mituri” şi crezuri populare despre ce e studiul în străinătate, dezvoltate din părerile auzite şi citite din surse mai mult, însă cel mai des mai puţin avizate. Am încercat să înţeleg de unde vin aceste păreri şi am dezvoltat nişte categorii de oameni. Uite ce-a ieşit: 1. N-am expertiză, dar am adevărul absolut

Prima categorie de oameni în care să n-ai încredere e preferata mea. Sunt cei care sunt buni la toate, deşi n-au informaţii prea bogate despre nimic.

Sursă imagine: Tumblr @