Nu ar fi cu totul adevărat să spui despre ultimul film al fraţilor Coen, "Inside Llewyn Davis", acum şi pe ecranele cinematografelor noastre, că e ratat. După cum nici nu poţi spune că e un film împlinit.
Este un film care se gustă, ca depresia, abia la un timp după consum. Nu-mi amintesc să mi se fi întîmplat cu un film aşa ceva: îl văd şi, imediat, am o părere mai degrabă defavorabilă. Însă, filmul a rămas cu mine. "Inside Llewyn Davis" are, fără dubiu, însuşirea de a se agăţa de suflet. Îl ignori, el nu te ingoră pe tine; zici că l-ai uitat, nu te uită le pe tine.
După cîteva zile, gîndindu-mă la film, am descoperit că are, totuşi, un farmec aspru şi un sens profund, lasă o greutate în urmă, chiar dacă nu are volum, are masă – filmul produce reacţii întîrziate. Sigur, e un film premiat la Cannes, lăudat mult şi aşezat de specialişti printre favoriţii la Oscarul de la anul viitor. În substanţa lui, filmul e incert, difuz cumva, ca o nelinişte mică şi stearpă care nu se mai potoleşte – filmul are ceva dintr-un mic deşert. Ei bine, la al doilea gînd despre film, adică la răz-gîndire, tocmai acest sentiment de gol şi zădărnicie îl face autentic pînă în măduva oaselor. Dacă vrei să vorbeşti autentic despre ratarea autentică, nu o poţi vorbi altfel decît o fac fraţii Coen în acest film. Iată un adevăr care e mai tiranic în cinema decît în orice altă artă: dacă eşti loial pînă la capăt unui subiect, înţelegi că nu-l poţi povesti decît într-un singur fel.
Pelicula povesteşte o săptămînă din viaţa unui cîntăreţ de muzică folk, Llewyn Davis. Sîntem, cu eroul nostru, în iarna anului 1961, în Greenwich Village, cartierul boem (de atunci!) al imensului New York. Tipul cîntă cu oarecare talent, dar nu se lipeşte nimic de el şi nici el de nimic. Este un vagabond cu sensibilitate, care nu reuşeşte să coaguleze nimic în fiinţa lui în afară de frumoase cîntece folk.
