Ziua de 20 iunie 2012 poate deveni piatra de hotar a României postcomuniste. Ziua în care Justiţia şi-a încheiat lunga tranziţie de la sistemul comenzii politice la asumarea propriului destin. A condamna la închisoare un fost prim-ministru presupune nu doar probe indubitabile, ci şi curaj profesional.
Cei cinci judecători ai completului din dosarul „Trofeul Calităţii" le-au demonstrat colegilor lor de breaslă că, dacă-şi respectă meseria, chiar sunt o forţă. Una în faţa căreia statutul de politician nu poate conferi imunitate.
Ziua de joi a adus două şocuri: arestarea lui Adrian Năstase (spre seară) şi încercarea acestuia de a se sinucide (spre miezul nopţii). Unii au sărit să-l căineze în talk-show-urile de seară, alţii, în dezbaterile nocturne, i-au depistat asasinul: Traian Băsescu.
Adevărul e că Năstase suferă de sindromul Ceauşescu: a crezut până în ultima clipă că, în ciuda evidenţei, nu i se poate întâmpla nimic. În 1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost convinşi chiar şi la Târgovişte, până spre finalul simulacrului de proces, că generalul Stănculescu a venit să-i salveze, nu să-i împuşte. S-au înşelat. În 2012, Adrian Năstase n-a acceptat statutul de condamnat nici măcar după ce acesta a fost consfinţit de instanţa supremă. De aici, şocul întâlnirii cu poliţiştii care veniseră să-l ridice, şoc urmat de panică şi de gestul sinucigaş.
Tentativa de sinucidere nu-l face pe Năstase mai puţin vinovat. Emoţia produsă de pistolul pus în gât nu ţine locul unei hotărâri judecătoreşti. Sinuciderea nu este o dovadă de bărbăţie, ci mai degrabă de laşitate. Şi aici nu e vorba de Adrian Năstase, ci de sinucigaşi în general.
Partizanii lui Năstase se plâng acum că procesul a durat prea mult. Uită să spună însă că judecarea cazului s-a prelungit tocmai din cauza lui Năstase şi a avocaţilor săi, care au apelat la toate şmecheriile pentru a amâna