(uşa, ca semn al trecerii) În urmă cu cîţiva ani, am scris aici o scurtă poveste, fără prea mare morală la coadă, despre gardurile aflate în construcţie în România. Adevărul este - nu vi se pare? - că imediat după 1990 România a devenit o ţară de garduri. Nu pereţii au văzut mai întîi palma mistriei, nu neapărat zidurile au fost cele care ne-au înconjurat cu fiecare zi petrecută mai adînc în tranziţie, ci gardurile. Garduri au răsărit de peste tot. Mai întîi, garduri şubrede, de nuiele sau de coceni de floarea-soarelui, pentru noile proprietăţi recuperate şchiopătat şi fără acte de la primărie prin sate sau cumpărate de către cei cu simţul perspectivei, aproape pe nimic, prin locuri bine alese din mediul rural; apoi, garduri de lemn sau de sîrmă împletită pe lîngă casele clasei mijlocii în formare, ea însăşi fericită că a reuşit să coboare din bloc, făcînd astfel un pas mai aproape de civilizaţie; în fine, produsele cele mai spectaculoase şi care impresionează cel mai puternic retina (cu atît mai mult, cu cît sînt construite împotriva ei): gardurile din jurul noilor vile, ridicate cu exces de beton sau bătute în piatră, făcute mai mult să ascundă decît să apere, totdeauna mai mari de un stat de om, cît să nu vezi nimic dincolo de ele - nici cum s-a făcut primul milion, nici pe unde au intrat celelalte, nici pe unde se plimbă cîinele lup pe care-l auzi cum hămăie. Era şi normal, cred, ca abia ieşiţi din ceţurile colectivismului bezmetic, prin care ne călcam unii pe alţii pe bombeu în numele unei egalităţi în care deja nu mai credea nimeni, gardurile să ne marcheze pornirile individualiste şi instinctele fireşti de afirmare a independenţei - cum s-ar spune - la noi acasă. Aşa cum am mai făcut de multe ori în istoria noastră, am pus vecinii în faţa faptului împlinit: tragem apă şi curent, ne racordăm la canalizare şi la gaze şi construim piscina şi garajul, cu to