Era început de iunie, anul acesta. Florile căzute din copaci îşi amestecau esenţele în rigolele inundate cu apă de ploaie. Stătea pe Calea Dorobanţi, vizavi de televiziune, într-o casă mascată de plantele agăţătoare care urcaseră din poartă pînă la etaj. De acolo plecase pe front în 1941, mîndru ofiţer regal de artilerie, şi tot acolo s-a întors, după 10 ani, o fantomă îmbrăcată în zdrenţele unor vremuri apuse. Trecuse Prutul, cucerise Odessa, dar a căzut prizonier în ‘42, la Cotul Donului, împreună cu zeci de mii dintre bunicii noştri.

În 8 ani de detenţie, a ales greva foamei, alături de sute de soldaţi români, în locul colaborării cu “ciuma roşie”. Eliberat din Uniunea Sovietică în 1950, a mai stat un an la Bragadiru, într-un lagăr de reeducare. Luptase cu arma în mînă împotriva “aliatului sovietic”. Abia pe 17 iulie 1951, şi-a recîştigat libertatea, dar avea să descopere un alt Bucureşti, cu lumea “jalnic de prost îmbrăcată”, cu “străzile murdare, cu gunoaie, jurnale, resturi menajere şi cîte un câine mort la rigolă”. Acasă, de fapt într-una din camerele casei naţionalizate de comunişti, îl aştepta doar mama sa. Soţia îl părăsise în anii de prizonierat. În 1959 a fost din nou închis, de data asta la Periprava, într-un lagăr făcut de români pentru români, de unde a ieşit 5 ani mai tîrziu. Marginalizarea sa a încetat, însă, abia după 1989.

Îi citisem memoriile, “Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică”, şi voiam să-i strîng mîna, să-i mulţumesc. I-am luat trandafiri albi, nu mai dusesem niciodată flori unui bărbat. De teamă că nu mă va putea primi, avea totuşi 96 de ani, i-am scris cîteva rînduri, în ploaie, pe o bancă. Voiam să-i dau scrisoarea îngrijitoarei, însă ea m-a anunţat că profesorul - fusese profesor de limba română, înainte de război - mă primeşte. Am aşteptat 5 minute lungi la poartă dintr-un motiv pe care aveam să-l descopăr în