Nea Piţi a făcut apel la memoria noastră de microbişti. Sau poate doar la memoria noastră de oameni.
Aţi auzit de Oblemenco? Era idolul meu, a zis selecţionerul. Dar de Dănciulescu aţi auzit?, a continuat tot el. Retoric. Întrebarea a rămas suspendată deasupra capetelor ziariştilor, undeva în spaţiul invizibil dintre dreptate şi nedreptate. Dintre răsplată şi ingratitudine. Ori dintre voinţă şi arbitrar. La conferinţa de presă se discuta, bineînţeles, despre neconvocarea lui Raul Rusescu. Subiect clasicizat, clasificat. Pentru noi, nu. Dar pentru că Piţurcă a adus vorba de Ion Oblemenco, golgeterul Craiovei din anii ‘70, al Craiovei dinainte de Craiova Maxima, al Craiovei care nu ştia ce dinei şi ce mititei îi pregăteau dezastrul, hai să dăm timpul înapoi! Era o vreme cînd fotbaliştii aveau porecle simple, care defineau ceva palpabil. Lui Oblemenco i se spunea “Tunarul”, fiindcă era de meserie golgeter. A fost de 4 ori cel mai bun marcator în Divizia A, pe cînd fotbalul se vedea la adăpostul coifurilor din ziar ori de acasă, prin ochii lui Minoiu, Domozină, Ghiţulescu, Voicilă. Oblemenco nu a jucat nici un meci oficial pentru naţionala României. Era uitat sistematic. Ocolit, ignorat. Umilit. A evoluat în cîteva partide amicale, a reuşit să şi înscrie atunci cînd a fost convocat. După Dobrin, Ion Oblemenco este al doilea mare jucător pe care Angelo Niculescu ar trebui să-l aibă pe conştiinţă. Profesorul nonagenar îşi duce însă liniştit povara anilor, a amintirilor, a execuţiilor patronate din umbra generaţiei Mexico ‘70.
Poveştile lui Oblemenco şi Rusescu au o mulţime de similitudini. Acelaşi tip de inflexibilitate a omului care comandă naţionala. Aceeaşi lipsă de sensibilitate în numele unor obiective superioare, dincolo de drame personale. Acelaşi tip de fotbalist care cade victimă orbirii selecţionerului. Atunci şi acum, cel în cauză este harnic, se
