Am să vă spun o poveste cum n-ați mai auzit. Doctorul se uita relativ amuzat, un pic absent. Era a treia persoană săptămâna aceia care își începea astfel dialogul. Anterior: „Visez draci”, „Sunt locuită de un diavol!”, „Am născut un drac!”.
Ca în bancuri, la spitalul de psihiatrie, fusese inclusiv unul care susținea că e Lucifer reîncarnat și nega vreo legătură cu femeile de dinainte. Tânăra din încăpere era de construcție minionă, părul era atent pieptănat și prins într-o coadă strânsă. Purta, ce-i drept neobișnuit pentru perioada anului, mănuși lungi, de satin negru, până sus pe brațe. Tenul palid era punctat de un tremor aproape imperceptibil al colțului gurii. Între buze, dinții mici, albi, răsăreau periodic într-un surâs stânjenitor.
Există pe Pământ oameni de care ți se face frică instantaneu atunci când îți zâmbesc. Ea era unul dintre ei. „Am o problemă!”, își începu confesiunea. „Toți avem, doamnă!”, spune psihiatrul Gabriel Diaconu. „Nu ca a mea, domnule doctor!”. Și cu un gest puțin teatral, ca într-un spectacol de variete, începu cu mișcări stângace să își dea jos mănușile.
„Am nevoie să-mi beau sângele!”
Sute de cicatrice mici, de un centimetru maxim lungime, îi tatuau brațele. Erau ca urme lăsate de râme minuscule în nisip. Efectul de scenă reușise. Medicul, care își balansa anterior pixul în mâna dreaptă, devenise brusc atent, ascuns de masca impasibilității. Pixul se blocase într-o poziție intermediară. „Cine vi le-a făcut?”. „Eu”. „Toate?” „Da!”.
Dacă priveai atent observai că sunt de „vârste” diferite. Unele erau liniare, ca niște mici vergeturi, altele aveau urme de cheloid, unele erau cu siguranță recente, ușor violacee. Doctorul mai văzuse oameni care se tăiau. Cărțile chiar așa îi numesc, cutters, tăietorii, cei care suferă de un sindrom de autovătămare voluntară. Și totuși...
„Nu mă întrebați de ce mi le-am făcut?”.