TISMĂNEANU: "Au trecut şase decenii de la aşa-zisul Congres de unificare din februarie 1948".

Au trecut şase decenii de la aşa-zisul Congres de unificare din februarie 1948. Interesant şi simptomatic este faptul că Institutul „Ovidiu Şincai“ al PSD găseşte timp şi resurse să atace politica externă a preşedintelui Băsescu, dar nu consideră de cuviinţă să analizeze implicaţiile anihilării unui partid din care pretinde că descinde.

Tocmai aici se află miezul chestiunii: PSD a dovedit cu asupra de măsură că se simte mai aproape de metodele comuniste decât de mentalităţile şi ideile social-democrate. Nu doar ca viziune exclusivistă, dar şi ca atitudine faţă de istoria politică a ţării, ne întâlnim cu vechile metehne propagandistice de sorginte bolşevică. În calendarul personal al lui Ion Iliescu, aniversarea năruirii social-democraţiei de către agenţii Kremlinului rămâne probabil una glorioasă. Tot aşa cum mă îndoiesc că are vreun regret legat de furtul alegerilor din 1946 ori de suprimarea violentă a partidelor istorice, inclusiv a PSD. Mnemofobia totalitară se prelungeşte în amnezia cultivată de atâţia dintre profitorii postcomunismului.

Ce s-a întâmplat în acel februarie a fost rezultatul aplicării entuziaste de către comunştii din România a preceptelor staliniste codificate de ideologul bolşevic Andrei Jdanov şi discipolul său maghiar Matyas Rakosi. Era vorba de „tactica salamului“, respectiv lichidarea „pe felii“ a sistemului pluralist şi instaurarea dictaturii partidului unic. Asemeni menşevicilor în Rusia, detestaţi maniacal de Lenin şi adepţii săi, social-democraţii din Europa de Est şi Centrală îi exasperau pe fanaticii comunişti. Din lexiconul belicos al Cominternului, aceştia învăţaseră să vitupereze impotriva „social-fasciştilor“, „remorcile oportuniste ale burgheziei“. Socialiştii anticomunişti (mă refer în primul rând la