Atunci când a fost conceput, regimul nostru politic a fost marcat de dorinţa unei separări de trecutul comunist. Astfel, în locul Marii Adunări Naţionale, caricatura unui legislativ monocameral, care se întrunea câteva zile pe an, s-a revenit la tradiţia bicameralismului, care existase de la 1864 la 1939. Pe de altă parte, dacă preşedintele RSR fusese ales de MAN, de-acum, şeful statului urma să fie desemnat de cetăţeni, într-un scrutin direct. Sunt decizii luate deja în martie 1990, atunci când prevederi de natură constituţională au fost introduse în legea electorală, întrucât Constituţia ceauşistă fusese abrogată. Constituanta din 1990-1991 a confirmat aceste două opţiuni majore. Ea a întărit, de asemenea, o anumită libertate lăsată preşedintelui în desemnarea premierului. Dacă în primele dezbateri pe marginea arhitecturii regimului, se propusese ca şeful statului să aleagă prim-ministrul dintre deputaţi şi senatori, ulterior această restricţie a dispărut. Aşa se face că au putut fi numiţi premieri T. Stolojan, N. Văcăroiu, V. Ciorbea, M. Isărescu, E. Boc sau MRU, care nu erau membri ai parlamentului atunci când au fost mandataţi să formeze guvernele pe care le-au condus. La prima revizuire, cea din 2003, singurele modificări notabile au vizat o diferenţiere a funcţionării celor două camere, ca şi limitarea autorităţii preşedintelui în raport cu primul ministru. Într-adevăr, după criza declanşată de demiterea lui Radu Vasile, în decembrie 1999, textul Actului fundamental a prevăzut, în chip explicit, că şeful statului nu îl poate demite pe şeful guvernului. Era vorba tot despre o separare de trecut, unul foarte recent. Revizuirea aflată în curs pare să urmeze acelaşi impuls, dar ambiţia e ceva mai mare decât în urmă cu un deceniu: ar fi vorba acum despre o schimbare majoră a regimului Ecuaţia instituţională prezentă e mai complicată, fiindcă, din 2007 încoace, dis