Montrealul e mai bun decît Bucureştiul. E mai sigur şi mai “acasă” pentru Lucian Bute.
Pînă la noi suceli şi răsuceli ale zvonurilor din lumea boxului profesionist, se ştie că Lucian Bute va boxa pe 25 mai la Montreal cu Jean Pascal. Doi canadieni, unul de sorginte română, altul haitiană, se confruntă în patria care i-a adoptat. Aproape o glumă de interior am putea-o numi, dacă ar fi glumă.
Pe măsură ce visele lui Lucian descresc, categoria creşte. În aceeaşi seară, englezul Carl Froch, cel care l-a învins anul trecut pe Bute şi i-a luat centura IBF, boxează şi el, cu adversarul viselor sale, danezul Mikkel Kessler. E ceva trist şi ceva care miroase a dezamăgire în desfăşurarea aceasta de evenimente. Centura asta se îndepărtează, iar Lucian va trebui să-şi găsească alt obiect al vînătorii.
Cu toate acestea, 60.000 de oameni sînt aşteptaţi să-şi vadă copiii înfiaţi luptîndu-se între ei pe Stadionul Olimpic din Montreal. O să fie sărbătoare. Cei care îl aşteptau pe Lucian Bute să boxeze la Bucureşti se află, deocamdată, în amînare. A venit momentul unui meci mare, poate nu chiar foarte mare, dar susţinut într-un loc unde pugilistul şi-a găsit drumul în viaţă şi în carieră, în faţa unei mulţimi care, spre deosebire de oamenii din România, nu s-a dezis cu uşurinţă de Bute, chiar şi atunci cînd acesta a pierdut titlul de campion mondial.
Am ajuns să-l consider pe Lucian Bute mai degrabă canadian decît român, fără ca acest lucru să aducă în prim-plan noţiuni absurde de trădare sau nerecunoştinţă. Din motive greu de explicat, pe o hartă a sufletului umplută de bolduri cu figuri de mari sportivi, Camelia Potec, Mihai Covaliu şi Sandra Izbaşa îmi aparţin, însă Lucian Bute nu. El reprezintă frunza de arţar şi, mai presus de toate, se reprezintă pe sine. Ceea ce nu e nici uşor de atins şi nici privit cu ochi buni în majoritatea cazurilor.
De aceea
