Citesc cu stupoare că Marele Rabin al Franţei, Gilles Bernheim, a recunoscut plagiatul dintr-o carte. Mai mult, urmare a cercetărilor de presă, s-a constatat că Bernheim nu posedă prestigiosul titlu academic, prezent în CV-ul său, de agrégé de philosophie, amintit admirativ de Preşedintele Sarkozy, în 2010, la conferirea Legiunii de Onoare. Cum este posibil ca un lider religios să plagieze? Nu este plagiatul un păcat?

Chiar aşa: de ce ar fi plagiatul păcat? Nu este un termen impropriu? Exagerat? Ei bine, nu! Pentru că, simplu spus, a plagia înseamnă a fura, adică, aşa cum ştim, un păcat. În plus, altfel decât furtul „obişnuit“, material, cel intelectual aduce beneficii şi onorabilitate de pe urma cărora se poate trăi bine. Dacă hoţul de cărămidă şi ciment îşi construieşte o casă, hoţul de idei îşi construieşte o carieră. Dacă hoţul de fier vechi primeşte, nemeritat, bani, hoţul de idei primeşte, tot nemeritat, recunoaştere publică. Şi bani. Dacă hoţul de găini ajunge în faţa judecătorului, hoţul de idei se confruntă cel mult cu o comisie. Găinarul primeşte pedeapsă cu executare, în vreme ce impostorul poate fi exonerat. Furtul primului, evident din punct de vedere penal, devine la al doilea „atac politic“, adică discutabil.

Plagiatul ca metodă, printre altele, de furt intelectual reprezintă, în esenţă, o falsificare cu bună ştiinţă şi în formă continuată a realităţii. Te dai altfel decât eşti. Înscenezi excelenţa pentru care nu ai afinitate, pe care nu o poţi atinge cu mijloacele proprii. Asemeni sportivilor imorali, te dopezi. Te dedublezi. Joci un rol, precum acel tată de familie, având însă amantă, inducând sistematic şi fără scrupule în eroare. Cel puţin o vreme. Ceea ce în campania electorală este, la limită, permis, toţi candidaţii promiţând marea cu sarea, se dovedeşte în lumea academică fatal. Dezamăgirea promisiunii neţinute corespunde aici oprob