Implementarea unor măsuri draconice este figura de gimnastică pe care Guvernul Boc o execută acum fiindcă a fost incapabil să facă o genuflexiune în urmă cu un an de zile. Sursa: EVZ

Există în dreptul roman o interpretare de o simplitate dezarmantă, pe care România complicată a ultimelor două decenii a ratat-o, de fiecare dată, cu graţie. „Cine poate mult, poate şi mai puţin” e o formulă inventată de vreo două mii de ani şi minată, constant după 1989, de guvernările aiuristice de la Bucureşti.

În esenţă, spiritul acestei interpretări e următorul: dacă o autoritate e însărcinată să aplice un set de reguli într-un domeniu, atunci ea dispune de capacitatea de a implementa aceste reguli în orice sector al acelui domeniu. Bazele modernităţii politico-juridice nu se aplică însă şi în România, ţara care reinventează cu har toate principiile bunului-simţ social, demonstrând că cine nu poate puţin, poate, totuși, mult.

Paradoxul începe cu o poveste de demult, plasată în ianuarie 1999, pe vremea cabinetului Radu Vasile, cu Radu Berceanu, ministru al Industriilor, Gavril Dejeu, ministru de Interne, şi Traian Băsescu, ministru al Transporturilor, în rolurile secundare. Aţi ghicit, e povestea ultimei mineriade, a bătăliei de la Costeşti şi a “păcii de la Cozia”.

Succesiunea precedentă explică, deplin, lanţul cauzal: pentru că n-a fost în stare să facă puţin, România (confruntată, la vremea respectivă, cu un peisaj politico-social atât de asemănător celui actual) a trebuit să facă mai mult. Pentru că n-a fost în stare să aplice dreptul comun în Valea Jiului, Bucureştiul s-a trezit forţat să instituie starea de urgenţă pe întreg teritoriul ţării.

Pentru că n-a fost în stare să priveze de libertate un om – în speţă, Miron Cozma - floarea politică de pe Dâmboviţa a trebuit să amputeze drepturile fundamentale ale altor zeci de mii de români. Lecţiile istorice