Este pentru prima data cand Romania se pregateste de alegeri dupa doar doi ani si cateva luni de la scrutinul anterior. Am mai cunoscut o situatie asemanatoare in 1992, cand trecusera doar doi ani si jumatate de la primele alegeri libere. Atunci ritmul vietii politice cunostea o efervescenta atat de mare, incat doi ani si jumatate erau suficienti. Acum insa ne aflam intr-o perioada de mijloc. Democratia romaneasca e oarecum consolidata si ritmul guvernarilor pare stabilizat la ciclul de patru ani. La el s-au adaptat si politicienii, care nu se mai grabesc cu investitiile in formarea unor alternative decat in penultimul an de mandat. Fortele de opozitie se regrupeaza in anul de dinaintea alegerilor si merg, invariabil, pe fluxul nemultumitilor in speranta ca oboseala generata de supraexpunerea puterii va schimba sensul votului spre opozitie. Acum, aceste alegeri europene vor juca rolul de alegeri intermediare (asa cum se intampla la americani, care merg din doi in doi ani la vot pentru a reinnoi partial sau total Congresul). Sensul acestui scrutin va fi unul strict politic, el dand un semnal clasei politice despre unde se plaseaza ea in prezent si despre cat de reprezentativa este in fapt. Dar raportarea populatiei nu va fi doar fata de anul 2004 (cat s-a crescut si cat s-a decazut de atunci), ci si fata de anul 2008, data la care va trebui sa opteze pentru o noua formula de guvernare. Examenul va fi perfect pentru partide: e prima data cand nu vor merge in alegeri cu locomotive personale, ci cu cate o singura lista de candidati, pe tara. Va fi cel mai impersonal vot de pana acum, in care populatia va vota partide si nu candidati. Indiferent de ce fel de nume vor fi puse pe liste si indiferent de cat de creativa va fi campania de promovare, votul va fi unul politic.

Un astfel de vot ne va spune destul de multe si despre cum este impartita societatea in preze