Conectivitatea (creşterea gradului de inter-conectare) a lovit robustatea (rezilenţa) în măsura în care efectele de contagiune (contaminare) cresc în intensitate fără a exista instrumente de stăvilire. Epidemiile se răspândesc mult mai repede în condiţiile circulaţiei intense a oamenilor şi mărfurilor şi când mijloace de control sunt ineficace.

De ce scade robusteţea (rezilienţa) sistemelor?

- noi tehnologii informaţionale şi comunicaţionale cresc vulnerabilitatea sistemelor informatice care sunt cu un pas în urmă în a se apăra de virusare, de accesare neîngăduita (hackers).

- în domeniul financiar, interconectarea pieţelor şi apariţia de produse “toxice’ ca şi accentul pus de diverse instituţii pe trading (speculaţie) au mărit exponenţial riscuri sistemice. Andrew Haldane, director de cercetare la Banca Angliei, a subliniat că evoluţia sistemului financiar în ţările avansate economic, în ultimele decenii (prin spargerea “pereţilor chinezeşti” între diverse activităţi, renunţarea la legislatia Glass Steagal în SUA, Big Bang-ul în Marea Britanie în 1986), “a diminuat robusteţea economiilor”. Şi Alexander Lamfalussy, eminenţa cenuşie în lumea finanţelor, a anticipat această situaţie. O logică pe termen scurt, care ignora riscuri sistemice, conduita unor bănci centrale ca şi o cosmologie simplificatoare au favorizat o evoluţie nefastă. Aşa s-a grăbit formarea de premize pentru o criză fără egal după Marea Depresiune, care a reclamat intervenţia guvernelor şi a băncilor centrale pentru a evita prăbuşirea economiilor –un deznodâmant care ar fi condus la generalizarea şomajului de două cifre, la căderi de producţie masive (nota bene: sunt ţări europene unde şomajul a trecut de 25% în 2012). Acolo unde şomajul structural atinge două cifre situaţia socială poate deveni explozivă (o mare parte din forţa de muncă nefiind adaptată la o piaţa mult schimbată[1])