Florian Bichir: "Românii din zona Timocului, a «iubitei noastre vecine» Serbia, nu au niciun drept. Ba nu, au dreptul să fie persecutaţi".
Dacă mai era nevoie, zilele trecute s-a demonstrat că sintagma „excelentele relaţii dintre români şi sârbi“ este o nerozie. Pe cât de mult admir încăpăţânarea şi rezistenţa sârbilor, pe atât de mult dispreţuiesc naţionalismul lor de un radicalism rar întâlnit. Dar iată faptele: în 2005, un român din Serbia, Alexandrovici Boian, a fost hirotonit de episcopul român PS Daniil, iar pe proprietatea sa a ridicat o biserică. Un mic lăcaş unde românii să se roage în limba maternă, să-şi boteze pruncii, să se căsătorească sau să-şi jelească morţii. Asta pentru că românii din zona Timocului a „iubitei noastre vecine“ Serbia nu au niciun drept. Ba nu, au dreptul să fie persecutaţi!
Speriate de un biet preot, dar care putea revigora identitatea naţională a acestor români asupriţi de decenii, autorităţile sârbeşti au reacţionat violent. Întâi au încercat să-i dărâme biserica. Nici nu mai conta că este ortodoxă, că aparţine unor fraţi întru Hristos. De fapt „apărarea ortodoxiei“ este lozinca pe care sârbii o scot la vedere când interesul lor o cere. Apoi au cerut intervenţia armatei.
În aprilie 2006, o delegaţie a Bisericii sârbilor a sosit la negocieri la Bucureşti, cu o falcă-n cer şi una-n pământ. Mai cu ameninţări, mai cu o vorbă bună, mai cu „pravoslavna braca“, sârbii au reuşit să mute sediul episcopiei româneşti de la Vârşeţ în România. Au cerut şi modificarea titlului, iar noi ne-am conformat ca să nu fim acuzaţi de rea-voinţă. Episcopia de Vârşeţ a devenit Dacia Felix, un titlu spre norocul nostru foarte inspirat. Conform actelor semnate la Bucureşti, sârbii au promis că se vor ocupa de românii din Valea Timocului, în sensul că le vor pune la dispoziţie preoţi care ştiu limba română.
