Ştiu, nu sînt mulţi cei care obişnuiesc să meargă la Biserică în ziua de Crăciun. Poate că, totuşi, merg mai mulţi oameni decît în fiecare duminică, dar, oricum, mult mai puţini decît, de pildă, în noaptea Învierii.

Crăciunul, înglobat în "sărbătorile de iarnă", serios ameninţat în prestigiul său festiv de revelion şi de chiolhanurile sfinţilor de după revelion, de zilele libere de la serviciu (cam în aceeaşi perioadă a anului, romanii serbau Saturnaliile – interesantă şi neîntîmplătoare potrivire!) dar şi de agitaţiunea din jurul porcului, îşi pierde proeminenţa religioasă. Devine o zi mai specială pentru că se dau cadouri, se stă cu familia şi se cîntă cîntece duioase. Mai este, sigur, şi scenografia specială: bradul împodobit, Moş Crăciun şi lumini în oraş. Dar, ideea că de Crăciun se evocă ceva de natură mistică se estompează.

Crăciunul se trăieşte ca un moment de solidaritate frumoasă şi caldă, dar nimeni nu mai trăieşte Crăciunul ca pe o clipă mistică. Ritualul nu mai serveşte mitului din care s-a născut, iar consecinţe de rang secund şi adiacenţe ale mitului au devenit centrul întregii desfăşurări de forţe de Crăciun. Acum, importanţi sînt, cum ziceam, cei din prima proximitate, cei foarte dragi. Apoi, vacanţa (toţi sîntem obosiţi), apoi mesele, petrecerile. Isus, cel care prilejuişte toate acestea, nu mai e pomenit de nimeni. Fugim de el.

Am dat peste scrisorile sf. Nicolae Velimirovici (1881 – 1956) întîmplător, în pangarul unei cunoscute şi frumoase mănăstiri bucureştene. Mă interesam de chestiunea celor cinci răni ale Mîntuitorului – temă vast abordată în Biserica Catolică şi mai puţin în Biserica Ortodoxă - şi am ajuns, din aproape în aproape, la acest extraordinar sfînt sîrb, el fiind unul dintre puţinii autori ortodocşi care au scris ceva pe subiectul care mă interesa atunci. Nicolae Velimirovici a fost un reper fundamental al Bisericii