Mi-am luat la Slătioara sania Copilăriei pe care am împodobit-o, odată, cu dragostea fără margini a tuturor bunicilor lumii şi pe scaunul ei din stinghii de brad cu miros de răşină am strâns la un loc, ca în burduşitul sac de legendă, amintirile jucăriilor de Crăciun ale Copilăriei.

Acum aştept să se strecoare furiş, venind ca-ntotdeauna dinspre Măgura Slătioarei, pentru că sigur va veni, ninsoarea din Ajunul mult aşteptatei sărbători. Am pus sania Copilăriei cu faţa spre pridvorul înalt, în capătul scărilor de piatră dintre cei doi lei troieniţi şi sania va fi şi ea troienită, căci va ninge în neştire, cum se spune la noi, abia vom putea ţine ochii deschişi sub greutatea genelor troienite şi ele. Mâine dimineaţă, când vor sosi colindătorii, noi amândoi, bunicii, vom fi în pridvor, în mijlocul coşurilor cu daruri, aşteptându-i, ca-ntotdeauna, din viul alb al nopţii de iarnă. Până spre ziuă, între vis şi trezie, înfriguraţi, am scos din sacul cu amintiri jucăriile care mi-au plăcut cel mai mult şi pe care mi le-am cumpărat chiar şi mie: motocicleta roşie, gălăgioasă şi farurile aprinse iscoditor, cu care Copilăria ocolea bradul spuzit de globuri, de artificii şi de lumânărele şi de ghirlande din puf de zăpadă, apoi trenuleţul pe şine tras de o locomotivă ambiţioasă trecând vijelios peste viaducturi, cel dintâi tren - jucărie şi din viaţa mea, în sfârşit, elicopterul alb, cu aripi albastre, rotindu-se din ce în ce mai ameţitor până se făceau un vârtej azuriu, şi sub ochii noştri uimiţi, elicopterul se ridica de pe covor şi… zbura cu-adevărat, riscând să se agaţe în braţele candelabrului ajuns aidoma unui rug. Vor fi de faţă şi acum, ca-ntotdeauna, şi fetele noastre şi în zori, când visul alb al nopţii va fi sfâşiat de chiotul colindătorilor, ne vom grăbi să-i descoperim prin cernerea ninsorii, aplecându-ne nerăbdători peste pridvorul înalt, în braţe cu stâlpii