Şase traducători cu stil vorbesc despre relaţia care se creează între un autor şi cel care îl „descifrează“. De la agonie la extaz, o traducere înseamnă confruntarea dintre două identităţi, intimităţi, caractere. Când citeşti o carte bună eşti parte din poveste. Dar ca cititorul să ajungă acolo, cineva s-a luptat cu sine şi cu autorul. Traducătorul. Iată câteva dintre secretele celor mai talentaţi traducători români.

Antoaneta Ralian, 86 de ani, traduce de 56

Prima dată când am citit Henry Miller era pe la 16 ani. Am avut o educaţie de familie mic-burgheză de provincie, destul de puritană şi moralistă, şi a fost foarte şocant şi incitant să citesc toate pasajele acelea de un erotism debordant, luxuriant. Iniţial, l-am citit în franceză. Şi cuvintele spuse pe şleau - aşa cum le-a numit Nicolae Manolescu -,„cuvinte în pielea goală", nu m-au şocat atât de tare cum m-au şocat mai târziu. În grafia românească parcă sună mult mai dur, mai vulgar decât în engleză.

Dar niciodată n-aş fi crezut că o să ajung să le transpun eu în româneşte. Iar pe Henry Miller, când îl traduci, nu-l poţi traduce cu frunze de viţă... Aşa că m-am străduit în traducerea asta - a fost o traducere grea şi lungă, cinci volume din Henry Miller - să-l scot la iveală pe marele scriitor şi să mă descotorosesc de tot ce ar fi putut fi considerat vulgar. Acolo unde este artă nu poate fi vorba de obscenitate: un nud al lui Michelangelo nu este obscen.

La început îmi era teamă. A trebuit să-mi înving propriile tabuuri, propriile baricade. Să trec peste mine. Sunt cuvinte în Henry Miller care nu mi-au traversat niciodată buzele şi pe care n-aş putea să le pronunţ. Pot să le scriu, dar n-aş putea să le rostesc.

Am făcut o documentare de cartier, căutând sinonime şi expresii de argou sexual. Am întrebat de la băieţii din bloc până la fiii prietenelor mele şi mi-am format un