De douăzeci şi doi de ani, în apropierea fiecărui decembrie, încerc, cu obstinaţie, să mă apropii de adevărul evenimentelor din Ajunul Crăciunului 1989 şi nu pot să trec de constatarea stupefiantă că o îngrijorătoare majoritate a anticomuniştilor gălăgioşi şi chiar agresivi, de atunci şi până azi, s-a desprins dintre devotaţii dictaturii şi dictatorilor Vorbesc de aparţinătorii păturii superpuse, unii manifestându-şi convingerile doctrinare pro, în mass media, cum o dovedesc programele radio şi TV, şi în după-amiaza şi seara zilei de 23, după fuga cuplului, alţii ilustrându-se în ipostaza de secretari ai organizaţiilor Partidului Comunist în instituţii şi fabrici şi uzine cu impact şi rol decisive în societate, alţii, deloc foarte puţini, descoperiţi mereu în timp şi în plină tranziţie, la peste două decenii de luptă a lor, din ce în ce mai aprigă şi pătimaşă şi făcătoare de prăpăd cu defunctul comunism, descoperiţi, zic, drept colaboratori atât de harnici şi de vigilenţi ai Securităţii, prezenţi conştiincioşi şi pe ştatele de plată ale instituţiei.

Grotescul lor devotament nou şi-a pus pecetea pe scurgerea pestilenţială a mahalalei care s-a lăţit peste tot, scăldând şi înecând acum şi Calea Victoriei şi Piaţa Parlamentului şi culoarele Palatului acestuia, fastuoase.

Noua ,,soţietate’’ s-a împlinit cu asupra de măsură, devenind creuzetul transformării în realitate a disperării cu care Victor Eftimiu clama, parcă prevestitor: ,,M-am săturat de lichele, vreau o canalie!’’ Şi, multiplicate sufocant, omniprezente şi omnipotente, au apărut şi canaliile!

Nu-mi propun şi nu mi-am propus niciodată să le fac inventarul, iar azi văd că nu merită nici să ne mai mirăm; tranziţia oarbă ne-a înghesuit pe toţi, umăr la umăr, spre urnele de vot pe care după ce le umplem cu adeziunile noastre pluripartitiste, ne plângem pe cine am ales în deplina noastră libertate,