Maeştri în trăncănit, când e să făptuim, ne cuprinde lehamitea împletită cu sentimentul mioritic al deşertăciunii.

N-ai cu cine! - se alintă publicitarii. Opoziţia e de vină! - se încruntă Puterea. Puterea nu ne lasă! - ţipă Opoziţia. Fatalitate! - zbiară forumiştii. Dacă iei la bani mărunţi afirmaţiile sau negaţiile laolaltă, constaţi că toţi au dreptate. N-ar fi mai bine să lăsăm lucrurile în pace, să băltească aşa cum am apucat şi cum vor apuca urmaşii urmaşilor noştri? Cam aşa se vede din avionul părerist. Nimeni nu are ochi pentru excepţii. Ele, excepţiile, sunt scoase de la naftalină doar atunci când e să ne apărăm orgoliul naţional rănit. Comentatorii amintesc, rar, de iniţiative excepţionale, care ar fi putut să schimbe faţa României. Când încercăm, însă, să vedem ce s-a ales de cei care s-au zbătut, ca peştele pe uscat, să realizeze ceva la nivel naţional, constatăm că oamenii au emigrat şi s-au realizat pe alte meleaguri, în cele mai bune cazuri, sau au ieşit din circuitul public şi-şi pun în practică visele la nivel strict individual. Suntem, în teorie, o naţiune cu voinţă sucită şi cu gust îndoielnic în materie de politică pe termen lung. Oare aşa ne vom târî până la sfârşitul zilelor, tânjind după cinste, eficienţă şi bunăstare? Daţi-mi voie să spun că nu sunt de acord.

Urmăresc, de la distanţă şi cu scepticismul nostru caracteristic, evoluţia altor ţări ieşite din lagărul socialist. Recentele alegeri din Polonia mi-au adus confirmarea că nu există destin tragic pentru un popor în vremi de pace, că fatalitatea nu are nimic de a face cu politica. Nu ştiu nimic personal despre Donald Tusk, primul-ministru polonez, nici cum se îmbracă, nici ce-i place să bea. Doar că, în toţi aceşti ani falimentari - pentru România - ţara lui nu a stat pe loc. S-a construit în draci, învăţământul merge ca uns, sistemul sanitar nu se prăbuşeşte. E drept, toa