Adina POPESCU
Majoritatea tinerilor de ieri si de azi au trecut cel putin o data in viata prin experienta "tabara", inca din copilarie. Unii au fost obisnuiti de mici cu plecarile in grup, carora li s-au adaptat rapid, laudindu-se la virsta adolescentei cu nenumarate tabere la activ si considerindu-se deja "taberisti" hirsiti. Altii au fost impinsi de la spate de parinti si s-au agatat in gara cu ochii in lacrimi de fusta mamei, care incerca sa-i incurajeze ("Hai, dragule, ca o sa fie frumos, o sa te joci cu multi copii!" - ipocrizie parinteasca ce ascundea gindul reconfortant la un concediu linistit) ca mai apoi sa devina obiectul nevinovatelor misto-uri de vacanta si sa numere zilele ramase pina la intoarcerea acasa. In ambele cazuri, odata cu trecerea anilor ramin amintirile: vagonul de tren pe care scria "Rezervat tabara", camerele cu multe paturi, mult-asteptatele ore de masa, razvratirile impotriva supravegherii profesorale si perenul "Mai tii tu minte cind ne-am cunoscut in tabara la Predeal?"...
Ca forme organizate de petrecere a vacantelor, taberele au supravietuit, cum era si firesc, schimbarilor de regim politic si fluctuatiilor economice, chiar daca acum sint privite altfel. Adolescentii prefera plecarile pe cont propriu, pentru a se bucura de o libertate totala, "Nu-mi spune nimeni ce am voie si ce nu, nu ma intreaba nimeni unde am fost si cu cine...". Iar tabara isi pastreaza tocmai farmecul jocului cu niste norme mai mult sau mai putin impuse si al sfidarii notiunii de "organizare".
Inainte de '90 taberele erau cu adevarat cautate, preturile fiind accesibile in comparatie cu cele de astazi. Cele mai rivnite erau taberele gratuite - recompense pentru olimpici si pentru cei care primisera diverse distinctii la "Cintarea Romaniei". Faimoase erau forumurile pionieresti, unde participantii beneficiau si de un program si de co
