După tot soiul de întîmplări demne de un roman de serie B, Mihai Răzvan Ungureanu părăsise, de cîteva săptămîni, postul de ministru de Externe al României. Era din nou tînărul istoric inteligent şi politicos, cu care se poate vorbi despre orice, fără riscul unei gafe; ne-am bucurat că putem vorbi despre o experienţă politică recentă, fără a cădea în vulgaritatea obişnuită, ne-am bucurat că omul bun rămîne bun, chiar şi după ce a fost ministru. Fostul nostru colaborator, tînărul pe care unii dintre noi îl considerăm prieten, putea să ne facă o vizită. În afara oricărui protocol. Ceea ce s-a şi întîmplat. L-am invitat direct pe Divan.
Cezar Paul-Bădescu: Ce învăţături ai transmite cui va mai urma la Ministerul de Externe?
Nu sînt în măsură să dau sfaturi, ci, mai curînd, să mă pun la dispoziţia oricui crede că poate folosi bruma de experienţă acumulată în ultima vreme. Nu este un minister uşor. Nu este un sistem uşor. Nu se stăpîneşte cu vorba, cu discursuri patetice. Te alegi inevitabil cu ciobituri, cu cicatrici, descoperi profiluri necunoscute în caracterele umane. Înveţi să treci peste ele, după ce te obişnuieşti. Din punct de vedere profesional, ideal este să ştii sistemul, ca să-l poţi stăpîni.
Cezar Paul-Bădescu: Dar se lasă cunoscut acest sistem?
Nu lesne. În majoritatea cazurilor, cînd întîlnirea se produce în urma unui compromis politic - întîlnirea dintre ministru şi minister - (re)cunoaşterea este superficială. Totul se rezumă, în fond, la o relaţie cu aparent cîştig intelectual şi de imagine pentru ministru. Dar aceea, nu este activitate ministerială propriu-zisă. Ea mai curînd te împinge de la calcule de buget la a reglementa destine, la a pune degetul pe rană în auzul şi văzul multora. Obligaţiile portofoliului te pot aduce în contondenţă cu politica de stradă, cu raţionamentele de ziar sau cu ceea ce înseamnă zvon. E un post
