Are 35 de ani. Pentru părinţi însă, tot Ştefănel a rămas. Lipsa limbajului, a atenţiei, stereotipiile i-au determinat pe medicii de la Bucureşti, după multe încercări eşuate, să-i pună diagnosticul de autist. "Tratament se găseşte doar în străinătate", i-au spus doctorii sec mamei şi au lăsat-o să se chinuiască singură, zeci de ani, cu un copil care acum cu greu îşi spune numele. Nu ştie să numere, nu are nici cea mai mică idee care sunt culorile, nu poate să se spele singur şi nici să se îmbrace.
Are pantalonii de pijama ridicaţi până la gât. Capul îl ţine în pământ. "Cum te cheamă?", îl întreb. "Tetănel Ionecu", spune băiatul, încurajat de mamă să vorbească, şi începe să se învârtă fâstâcit. În mână ţine cu două degete încordate, apăsat, capătul unei aţe.
"Ce culoare e aţa?" Ştefănel se uită lung către geam şi începe să strige cu un glas plângăreţ: "Oşor, mămico, oşor". Într-o secundă, mama e lângă el şi-i dă o bucăţică de ciocolată. "I-am adus eu o dată un ou de ciocolată şi acum asociază ciocolata cu forma aceea rotundă şi aşa-i spune, ouşor. Culorile nu le cunoaşte. Nu am ştiut cum să-l fac să le înveţe", povesteşte mama sa, Flori Ionescu.
CU AŢIŞOARA DUPĂ EL
Ştefan are 35 de ani. Mintea sa e a unui copil de 3-4 ani. Nu rosteşte decât câteva cuvinte, abia dacă a învăţat să se îmbrace singur, mama îl spală pe corp şi pe dinţi, îi place să i se taie unghiile, să ronţăie la nesfârşit morcovi, nu pentru că ar fi înnebunit după gustul lor, ci pentru relaxarea pe care i-o dă scârţâitul legumei tari sub dinţii săi.
Nu are răbdare să se uite la imaginile unei cărţi, însă foşnetul paginilor răsfoite a devenit una dintre bucuriile sale. Îi place să zornăie banii şi să-i aşeze după mărime, în linii perfect drepte, nu adoarme fără să-şi aşeze la căpătâi aţişoara pe care o are din copilărie şi nici nu începe să mănânc
