Ştiam din povestirile bunicii că soldaţii nemţi cartiruiţi în casa noastră din Călăraşi, prin 1941, erau foarte disciplinaţi, îşi aliniau bocancii în faţa uşii şi se spălau pe dinţi, la pompa din curte, ordonaţi, în fiecare dimineaţă.
După ce s-au retras, familia a avut "capturi" de război, o furculiţă de inox cu zvastica încrustată pe coadă şi o cănuţă gradată emailată. Când au venit ruşii în septembrie 1944, în locul nemţilor disciplinaţi, au fost găzduiţi vreo 20 de soldaţi şi un maior din Leningrad. Ofiţerul îi spunea duios bunicii mele "babuşca", iar lui văr-miu îi dădea unt şi miere din raţia lui.
La plecare, soldaţii au furat din pod trusoul domnişoarei Catrangiu, numele de fată al mamei mele. Au lăsat-o fără plapumă nupţială şi seturile de rufărie. Eu am cunoscut Armata Roşie prin patrulele care treceau pe Strada Mare, cu brasarde pe mânecă KA (Krasnaia Armia) şi din filmele care rulau la Casa Armatei, unde noi, puştii, ne furişam în sală pe lângă soldaţi. Am văzut de vreo 15 ori "Brigada tanchiştilor", care prezenta eliberarea oraşului Banska Bistriţa.
După decenii aveam să aflu că socrul meu luptase şi el să elibereze frumosul oraş slovac, dar nimeni nu-i pomenea pe români în film. A rămas acolo un mare cimitir militar românesc.
De fapt, toată familia s-a intersectat cu trupele ruseşti în istorie. Tot bunica îmi povestea cum, la Reviga, în Ialomiţa, în 1916, ultimii soldaţi care au apărat comuna au fost ruşii, iar nemţii, turcii, bulgarii au secătuit casele ţăranilor, ca ocupanţi. În 1940, tata şi socrul au fost umiliţi în timpul retragerii din Basarabia şi din Bucovina. Şi-au luat "revanşa" în 1941, când au ocupat Odesa şi s-au retras sub bombe, scăpând ca prin minune de la Cotul Donului. După 23 August, tata a luptat câteva zile, prin voia destinului, alături de partizanii iugoslavi, evadând şi din prizonier
