România este la un moment de cumpănă. O simte toată lumea, vorbesc câţiva despre gravitatea situaţiei, o explică însă şi mai puţini. Tăiem firul în patru, dar nu ajungem decât rareori la esenţă. Poate nu ştim nici să căutăm rădăcina răului, dar, cu siguranţă, cei avizaţi, competenţi cu adevărat, care pot să privească o catastrofă apropiată, cu obstinaţie sunt ocoliţi.
Am avut marele noroc ca de o lună să fi reluat ciclul de emisiuni "Vivat Academia". Mă reîntâlnesc săptămânal cu oameni de o excepţională valoare intelectuală, consacrată de cel mai înalt for al culturii şi ştiinţei - Academia Română. Instituţia din Calea Victoriei, în plin centru al Bucureştilor, este o adresă la care foarte rar vin să ceară un sfat mai-marii acestei ţări. Trec însă zilnic prin faţa ei, în viteză, cu antemergători şi echipaje blindate. Nu calcă pe aici nici parlamentarii care locuiesc la câteva sute de metri distanţă în Hotelul (fost) Bucureşti.
Ar găsi aici nu neapărat soluţii imediate, miraculoase pentru societatea românească. Ar descoperi însă oameni dispuşi să analizeze cu mintea sclipitoare a savantului cauzele la ceea ce se întâmplă în România şi în lume. Ei ştiu sensul mişcării. Academicienii au fiecare dintre ei experienţe exemplare de viaţă, au împărtăşit multor generaţii din ştiinţa lor, au în spate nu doar biblioteci citite, ci şi rafturi de cărţi de referinţă scrise.
Academicianul Dinu C. Giurescu avertiza săptămâna trecută că România a ajuns la stadiul din 1900 ca nivel de suveranitate. E ca o pojghiţă ceea ce a rămas ca speranţă pentru tineri, spunea îndurerat D.C. Giurescu. Răul pleacă de sus, de la cei care decid greşit, adăugând că dictatura banului este mai rea acum decât dictatura ideologică trăită până în 1989. O spune un eminent istoric, o conştiinţă a acestui neam care s-a opus deschis lui Ceauşescu, a emigrat ca disident în 1988
