Oamenii care l-au cunoscut îndeaproape pe Nicu au vorbit ori foarte frumos despre el, ori n-au vorbit deloc, din laşitate sau din egoism. Părerea nu ne aparţine, cea care îi realizează un portret categoric fiind Mihaela M. Ceauşescu (nepoata lui Nicolae Ceauşescu) în cartea \"Nu regret, nu mă jelesc, nu strig\" (Editura Meditaţii).
Un portret menit a contracara oricând momentele de periodică aducere aminte a ceea ce a însemnat Nicu Ceauşescu. "Lui Nicu i s-au adus toate acuzaţiile din lume, fiind pe rând ironizat, blamat, batjocorit, sfidat, şi toate acestea din partea unor oameni care nu-l cunoscuseră vreodată. Gazetari de doi bani, prieteni imaginari, «mândre» refulate, s-au înghesuit cu toţii să-şi împlânte «pumnalul» ruginit de propria nimicnicie în trupul unui om sfârtecat iremediabil de soartă şi de boală".
Camarazi de nădejde
Pe parcursul detenţiei, starea de spirit a lui Nicu nu a fost dintre cele mai bune. "El având momente în care îşi pierdea orice speranţă, şi devenea total indiferent la ce se întâmpla în jur, ajutat evident şi de dozele substanţiale de calmante cu care era îndopat şi care numai bine nu-i făceau", după cum notează Mihaela M. Ceauşescu în cartea sa.
"După cum singur mi-a mărturisi în lungile noastre «nopţi albe» din perioada 25-31 august 1990, era ferm convins că mutarea lui la penitenciarul din Aiud, una dintre cele mai «rele» puşcării din ţară, care adăpostea oameni cu condamnări grele pentru crime şi tâlhării repetate, a avut un scop bine «ticluit», acela de a fi înjunghiat mortal de data aceasta, de unul dintre puşcăriaşii mai recalcitranţi".
La Aiud însă Nicu a găsit un climat neaşteptat: "S-a bucurat tot timpul de un respect greu de explicat, fiind ocrotit şi îngrijit de toţi puşcăriaşii (ăl veghea permanent un medic din rândul deţinuţilor, condamnat pentru un accident grav de maşină)". La Aiud a avut camaraz