Pe la 1900, purtam haine de borangic. Borangicul reprezenta mândria țăranului român, cămașa de sărbătoare, un brand de țară. Pe vremea lui Ceaușescu, am reușit performanța de a fi pe locul șase în lume la producția de mătase naturală. Industria a fost distrusă și am ajuns să cumpărăm mătase chinezească și indiană. Și asta, în timp ce nimeni nu-și asuma responsabilitatea pentru dispariția României de pe harta mătăsii.

Am fost odată țara borangicului. Moșii și strămoșii noștri purtau cu mândrie cămașa românească, imaculată, moale, prețioasă. Astăzi, în toată România mai trăiește o singură femeie care țese la război straie din borangic, produs chiar la ea în bătătură. La Stoenești în Vâlcea se țese ultimul capitol al unei istorii vechi de peste 500 de ani. Acasă la Cristina Niculescu poți merge pe urma firului de borangic. La un capăt găsești bluzele și maramele rare, iar la celălalt - viermii de mătase. Câteva lădițe sunt tot ce-a mai rămas din creșterea viermilor de mătase din România. „Inițial nu ne-am gândit la asta, am crezut că o să creștem viermișorii și o să predăm gogoșile. Dar având în vedere ca prețul la gogoși este din păcate nesemnificativ, atunci am preferat să alegem. Având atelierul. Au fost multe greutăți să-l prelucrăm, să-l țesem, să ajungem la produsul vestimentar, dar, cum noi ne mulțumim și cu mai puțin, nu să vină mult și să rezistăm pe viitor, am rezistat”, spune Cristina Niculescu. În fiecare vară, în lunile mai-iunie, familia Cristinei se învârte în jurul viermilor de mătase. Ca să-i poată hrăni, femeia a plantat în urmă cu 3 ani o livadă de duzi chiar în spatele casei. De 5 ori pe zi, ea și cele câteva femei angajate culeg frunze de dud. Dacă plouă, frunzele trebuie uscate cu orice preț.Viermii sunt pretențiosi. În câteva săptămâni, măruntele vietăți cresc văzând cu ochii și ajung în stadiul în care-și țes gogoașa de mătase. Cristina obț