Tensiunea copii-parinti nu este, se stie, o inventie a Romaniei contemporane si, de aceea, trebuie sa banuim, cu atat mai putin ea poate fi achizitia unei istorii date. Formele sale difera, intr-adevar, de la o falie temporala la alta, dar fondul, cred, se dezvaluie etern. Un prieten - astazi plecat in Statele Unite - imi spunea, cu ceva timp in urma, ca observase o acutizare a tensiunii in relatia dintre copii si parinti in Romania ultimilor ani. Noile conditii istorice, credea amicul, dusesera la o astfel de incordare. Generatia parintilor s-ar fi simtit abandonata (intr-un moment cand, sa recunoastem, statutul de batran echivaleaza cu acela de pariain societatea noastra de tranzitie) de generatia copiiilor, fortata sa-si gaseasca rostul in alte spatii culturale, adesea foarte indepartate de geografia familiala si familiara a nasterii si formarii individuale. Copiii, la randul lor, ar fi identificat in nemultumirea manifestata sau doar sugerata a parintilor un argument egoist, indreptat - prin consecinte - impotriva propriului lor destin personal. Reactia celor din urma ar fi fost cu atat mai intensa, cu cat, in sprijinul lor, aveau un modus operandi asa-zicand dobandit atavic si, ca atare, imposibil de contestat: insisi parintii - acum frustrati de migratia progeniturilor - apartineau, in esenta, unei promotii a abandonului. In tinerete, sub impactul urbanizarii fortate comuniste, isi parasisera si ei satele si familiile, pentru a incepe experiente sociale diferite. Creasera, cum s-ar zice, un arhetip al disperarii si neperpetuarii, pe care generatia actuala nu a facut decat sa-l rearticuleze la nivelul istoriei sale. Am admis, inca din timpul discutiei, ca observatia prietenului meu era nu numai interesanta, ci si adevarata. Restrictiva insa totodata, dintr-un anumit unghi pe care as dori sa-l dezvolt in cele ce urmeaza. Tensiunea copii-parinti nu este, se stie,